Pan Tadeusz Fragmente II - Adam Mickiewicz

Fragmente II

Când, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Când iepurele simte că sângele-i se-ncheagă,
Când şoimul nu mai vede, când cerbul n-are vlagă,
Când vulturului, ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chir cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cât poate el pătrunde,
Nu află stârv sau oase de fiară nici pe unde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sunt bune obiceiuri şi-o bună rânduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Şi nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu ştiu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoşii, la fel trăiesc nepoţii;
Sălbateci, însă paşnici, iubindu-se cu toţii
Şi nu se muşcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mâna ne’ narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zăbovi;
Ba ele, cu aceeaşi uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creaţiei, a şasea,
Când primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pân-ce să-nceapă cu el întâia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă,
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i şadă.
Din când în când, copoii ce-n goan㒠nverşunată
Prin râpe, mușchi, mocirle, dau buzna câteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciţi,
Urlând o iau la fugă cu ochii rătăciți
Şi mult timp, lângă omul cu mână protectoare,
Mai tremură de teamă, căzându-i la picioare.
Aceste seculare ţinuturi tăinuite,
În grai de vînătoare, sunt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicând n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireasmă
Sau poate-adulmecaseşi ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Şi-ndată pădurarii de tine şi aflară,
Picherul trimiţându-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ţi-e popasul şi-al tău bîrlog, să vadă!
Acuma-n matca-ţi, Voischi cu câinii de bătaie
Opriră, şi sunt gata retragerea să-ţi taie.


Tadeuş înţelese că nu-i puţin, de când
Au dat copoii iama prin codru până-n fund…

……………………………………………………………..


E pace. Vânătorul urechea şi-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuţie s-asculte
Tăcerea, stând întruna pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvoneşte-n depărtare.
Se-avântă-n codru câinii ca-n mare pescăruşii,
Hăitaşii spre desişuri ţinându-şi ţeava puştii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat şezând,
Pândeşte cu urechea lipită de pământ;
Şi- aşa precum la doctor, pe chipul lui citeşti
Salvarea sau osânda acelui ce-l iubeşti,
Hăitaşii, ce-a lui Voischi pricepere-o ştiau,
În ochii lui nădejdea sau grija şi-o topeau.
“El e! “ încet le spuse, sculându-se-n picioare.
Deci dânsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Şedeau; şi auziră: un câine a lătrat,
Alţi doi apoi, şi alți vreo douăzeci deodat’.
Copoii, pân’ acuma răzleţi, în şir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Şi latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De câini ce după vulpe sau iepuri dau târcoale,
E-un scurt lătrat, întruna mai des, mai înteţit;
Copoii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stând la pând㠖 şi goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet şi larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Şi-n haita ce dă iureş şi sforăie stârnită,
Întruna se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vânătorii cu puştile să tragă,
Ca arcu-ntinşi se-apleacă, prin ramuri capu-şi bagă:
Nu pot să mai aştepte! Se-nşiră rând pe rând
Şi unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntâmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziţia, călare,
Vestind că şi ţăranii, şi domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos câte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toţii porunca i-o călcară
Dând buzna în pădure; trei focuri răsunară
Şi-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplând pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere şi turbare;
Şi câinii, şi hăitaşii, şi corn de vînătoare
Vuiau în miez de codru; cu toţii fug degrabă
Spre codru, cară arme, şi cheamă, şi se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vînătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru şi locul pândei, drumul;
Când ursul vede câinii şi oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitaşii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulţii picheri, pândari, puşcaşi,
Tadeuş, Conte, Voischi şi doar câţiva hăitaşi.


Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Şi urlete-n adâncuri, şi ramuri ce trozneau,
Şi ursul deodată veni spre vânători
Ţâşnind dintre tufişuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă câinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, duşmanul să-şi spăimânte:
Cu labele din faţă, buşteni şi ramuri frânte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar câte-un pietroi
Zvârlea mereu, cu zbierăt, în oameni şi-n copoi;
Smulgând un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stângă,
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte şi Tadeuş, hăitaşii lui din spate:
Aceştia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară ţeava puştii-şi îndreaptă, parcă-s două
Subţiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar puşca şi-au întins-o cei doi, şi dintr-o dat',
(Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinţi, o furcă zăresc din întâmplare
Şi grabnic sar la dânsa, când văd un bot în care
Străluce două rânduri de colţi ca nişte cuie,
Iar laba cea gheroasă stă gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palizi, în rarişte dispar;
Spre ei se-aruncă ursul şi laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăşi şi-o întinse
Şi pe bălaiul creştet, pe Conte îl atinse.
Şi tigva de pe creier putea să-i smulg㠖ndată
De nu săreau Notarul şi-Asesorul din ceată...

Adăugat de: Gerra Orivera

traducere de: Miron Radu Paraschivescu

vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz