În cel palat de marmori antici
Ce porți-n frunte-o scumpi mozaici,
Tablou artist de secole admirat,
Reamintind Olimpul încântat,
Opt mari ferești, ogive dantelate,
Cu lui pletoși pe margine șipate,
Risipind lumini și zgomote de bal
În negru și al Marelui Canal.
Dulci armonii de flaute, vioare
Conduc un hor de danturi silitoare,
Și, ca prin vis, plăcute năluciri
Se vid trecând prin magice luciri.
Trec albe frunți cu flori, și brațe dalbe,
Trec negri ochi cu foc, și sânuri albe,
Iar prin văzduh se-mprăștie ușor
Un farmec viu, aprins, îmbătător.
Din când în când sus pe-un balcon s-arăți
Un înger alb, o frunte-ncoronați
Cu flori de crin aduse din Milan
Pentru Alda, contesa Loredan.
Ș-oricare om sub stele o-ntrevede,
Fie plebeu sau patrician, el crede
Ci s-au ivit în ceruri pentru
Un serafim visat de Rafael.
Jos pe canal gondolele-nșirate,
De-al nopții vânt alene clătinate,
Adorm încet prin legănarea lor
Pe gondolieri în visuri de amor.
Unul din ei tăcuți inși veghează ;
Ochiu-i țintit în sus crunt scânteiază,
Ș-un lung suspin frămânți pieptul său :
,,Ah ! unde-i ea ? zice, și unde-s eu !
Cuget amar ! frumoasa contestini
Respinge-n bal splendoarea sa divină.
Toți încântați o-ncunjur, șoptesc
Cuvinte dulci de-amor... toți o iubesc !...
O ! chin grozav !... și ea firi mustrare
La acel imn de-amor, de admirare
Zâmbește lin ca Venus între zei,
Nemaigândind la gondolierul ei !''
Plângând, Tonin acordă mandolina
Și, inspirat de vechiul Palestrină,
Preludiu-ncet, apoi cu glas sonor
Prin viers duios el spune al său dor.
De pe canal vibranta lui cântare
Zboară-n văzduh, pătrunde-n sala mare
Cu cântul blând ce-aduc albele zori...
Toți stau pe loc și-n inimi simt fiori.
Pe la ferești, pe gotice balcoane,
Prin galerii cu sprintene coloane
Vin alergând reginele din bal
și-n grup uimit se pleci pe canal.
Sufletul lor palpiți-n a lor sânuri...
Flori de briliant, brațele cu rubinuri,
Orișice au la ele mai de preț
Cade aruncat pe lingi cântăreț ;
Dar el, pierdut în visuri dureroase,
Răpit pe-un val de note-armonioase,
Ști neclintit și firi a vedea
Tot ce din zbor în barca lui cădea.
Mister adânc ! deodat-a lui cântare
Vibrezi lung de-o stranie-exaltare,
Căci au căzut pe el din cer senin
Flori de Milan, frumoase flori de crin.
Cine de sus le-au aruncat lui, cine ?...
De vrei s-o știi, repede-te străine,
Și vei zări o gondolă zburând
În zori de zi spre Lido-naintând.
Gondola s-a oprit, iar în gondole,
Sub coperiș cântând o barcaroli,
Șade-n genunchi un june gondolier,
Mai fericit decât San-Marc în cer.
Un înger alb pe-o perină voluptoasă...
Dar ce și spun a lor tainici-amorași ?
Soarele-i sus, apoi soarele-i jos,
Val-mprejur suspini-armonios...
Distribuie: