Am ucis cândva un om
care locuia în mine
în camera inimii
ce bătea senzual
cândva
într-un timp apus înainte de răsărit.
Și i-au rămas privirile atârnate de ochii mei
mă văd prin acele culori
uneori când gândul se amestecă cu dorul
și sfârtecă timpul înzăpezit
în amintiri de gheață tăioase
și dulci.
I-a rămas trupul atârnat
ca o haină pe o sârmă ghimpată
și-l port sub pielea mea
rezemându-mă de el când mi-e greu
ca de o statuie la picioarele căreia
fluturii se confundă cu macii.
I-au rămas vorbele în gâtul meu
și nu-mi lasă aer decât cu porția
uneori fără aer încep să vorbesc
o limbă necunoscută
în care am scris poezii
și cântece
și rugăminți.
Amintirile mă ard în fiecare secundă
durerea urcă în creier topindu-l
născându-l din nou
sec și cu zâmbetele vestejite
ca un pom ce nici nu a înverzit
nici nu a fost taiat.
Tot ce a fost bun a rămas în omul acela
ce îmi stă atârnat de oase
și de mâine
ca un spânzurat de funia lui
pe veci.
Am ucis cândva un om
care arata ca mine
vorbea ca mine
gândea ca mine
plângea ca mine
râdea ca mine.
Dacă eu eram el ieri
azi cine sunt?
Cândva am încetat să iubesc
fără dragoste ești gol
sunt vid.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Detalii poezie:
Distribuie pe: