Omul obosit târa paşii pe cale,
Cu bocancii lui grei de glod, tălpile roase;
Nu căra, nu purta, nu urca... dar urcase:
Simţea greu pe grumeji şirul zilelor goale.
Drumul vajnic făcut spatele-i adunase;
Nu găsise nimic după-atâta umblet ci jale,
Se târa gâfâind, gura plină de bale,
Şi nici pentru cinat nu oprea la popase.
Îl priveau aţintiţi ochi miraţi pe de margini:
Ce căuta el pribeag prin aceste paragini?
Nu avea nici puteri cu priviri a răspunde,
Nici nu îl interesa priveliştea largă;
Ştia numai că el trebuia ca să meargă
Pân-la capătul său, hărăzit a-l ascunde.
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Detalii poezie:
Distribuie pe: