Omul cu chitară-albastră - Wallace Stevens

Omul cu chitară-albastră ( extras I, II,III,IV,V,VI)
Wallace Stevens (1879 - 1955)




I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaş ca atâţia alţii. Ziua verde.

Ei au spus: “N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânţi faptele cum sunt”.

Omul a răspuns, “ Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt.”

I-au mai spus,” Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de lună, dar, totuşi,

Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viaţă noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră.”


II
Nu pot desfăşura sfera lumii pe această stradă-îngustă,
Cu toate că-mi doresc asta enorm;

Cânt despre cineva anume, un erou cu ochii mari,
Cu figura-n bronz tăiată, care, însă, nu-i chiar om,

Deşi-încerc cât pot, depunând efort enorm,
Să-l înfăţişez, cât de cât, în chip om.

Dacă i-aş cânta serenada ca şi cum ar fi doar om,
S-ar pierde ceva din magia-acestei lumi, a noastră;

Deci, vă rog, acceptaţi melodia drept serenada
Omului care cântă la chitara lui albastră.

III

O, nu-i uşor, nu-i uşor de loc să cânţi un om de seamă,
Să-i înfigi jungheru-n piept,

Să-i întinzi creierii pe duşumele,
Să-i laşi sângele să curgă, cald încă şi roşu-aprins,

Să-i întinzi gândurile pe geamuri, pliu cu pliu,
Şi aripile-i albe prin noroaie şi zăpezi,

Să-atentezi la hei-ul şi la oh-ul lui cel viu,
Să-învârţi cheia vorbirii pentru-a-i face adevărul cât mai clar,

Aidoma unui trăsnet luminând întunericul barbar –
Şi-asta doar ciupind subţirele strune de metal….


IV

Deci, dacă-astfel e viaţa, aplecaţi-vă pe fereastră
Şi-ascultaţi povestea depănată de chitara cea albastră.

Milioane de oameni şi-o strună, doar o strună?
Şi stilurile lor nepereche-n acel lucru? Împreună?

Împreună toate faptele lor, fie bune, fie rele,
Toate patimile lor mai cuminţi sau mai rebele?

Sentimentele nebune, şoapte care-apar, dispar,
Ca un zumzăit de muşte-n aerul de toamnă clar?



Deci, dacă-astfel e viaţa, aplecaţi-vă pe fereastră
Şi ascultaţi zumzăitul din chitara mea albastră.

V

Nu vrem cântece despre măreţia poeziei,
Nici despre licărul de torţe în ţinuturi subterane,

Despre raze violete valsând pe comori ascunse.
Pe discul soarelui nu-s umbre.

Ziua-i aprigă dorinţă, iară noaptea e doar somn,
Iar penumbre, nicăieri.

Pentru noi pământul e turtit, fără podoabe.
Nu sunt umbre. Dar, excedând muzica,

Poezia trebuie să-înlocuiască
Golul cerurilor şi, încă, toate imnurile lor,

Eul nostru-n poezie se cuvine a-şi avea locul,
Chiar şi-atunci când tu cânţi la chitara ta albastră.

VI

O melodie de dincolo de lumea noastră,
Însă-n care să fim noi, neschimbaţi de chitara ta albastră;

Prezenţi în melodie, dar într-un spaţiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeaşi – locul altul, înţelegi?

Un teritoriu unde lucrurile sunt aşa precum se văd,
Teritoriul doar schimbat de chitara ta albastră


Şi plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Va fi perceput în cadrul şi în scena lui finală,

Şi-n secunda lui finală,-n felul în care
Conştiinţa artei îşi are finalitatea-n momentul când

Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spaţiul îi devine melodie. Chitara-albastră

Se transformă, nu lucrurile, cum sunt ele-n viaţa noastră,
Creaţia-înţelesurilor din chitara cea albastră.


NB - Titlu cu trimitere la celebra pictură a lui Pablo Picasso, Bătrânul chitarist.
Pe muzica:
https://www.youtube.com/watch?v=a49ZI5nIbxw&fbclid=IwAR1W_XYOySLzs6tYPXbyME4Mk8DU881-TjfbbE6Vt5jneF6B19_YUd1ZhPg





Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Wallace Stevens