Odă la ciocoi - Bogdan Petriceicu Haşdeu

I

Ca lacoma omidă, ce-şi caută o pradă
Pe fragede mlădiţe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcii copiliţe,
Ciocoiule! un secol, un secol şi mai bine,
Setos de duşmănie,
Sugeai în frunză sucul şi sângele din vine
În blânda Românie!


II

De groază şi durere, de muncă şi bătaie,
În jaf şi-n umilinţă,
Am tot strigat, dar glasul se-neacă şi se taie
D-atâta suferinţă;
Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,
Aşa în noi suspinul
Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul!...




III

Şi tu râdeai, jupâne, cu fală şi rângire:
Râdeai precum un gâde,
Când vede capul jertfei zburat dintr-o izbire,
Se laudă şi râde;
Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare,
E cea mai cu putere;
Căci nu credeai c-un suflet se face şi mai tare,
Călindu-se-n tăcere!...


IV

Suspinul, ca scânteia ce cade jos în paie
Sau p-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie
Şi-n slavă s-o ridice;
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Ş-un echo se găseşte,
Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate
Şi-n praf le mistuieşte!


V

Ca un satrap alene lungit într-o grădină
În moale cugetare,
Privind cum se iveşte în ziua cea senină
Un nor în depărtare,
Aşa privea ciocoiul cu genele-adormite
Suspinul României,
Şi iată că-ntr-o clipă din neguri grămădite
Dă flacăra urgiei!


VI

Căci el zicea în gându-i, ca toţi apăsătorii
În scurta lor vedere:
"Nu-mi pasă de nimica! Nu mă-nspăimântă norii!
E aburul ce piere!..."
Da! abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rătăceşte,
Uşoară, nesimţită, gingaşă, dar în care
Un trăsnet locuieşte!


VII

A patruzecea iarnă, a patruzecea vară
S-au dus p-a vremii roată,
De când prin mii de echuri suspinului din ţară
Răspunse ţara toată;
Căci sunt anume timpuri în care o idee
Îşi află un răsunet,
Ş-atunci, ori niciodată, ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naşte tunet!


VIII

Aşa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,
Prin tainice cuvinte,
C-o trâmbiţă de înger odată va să sune
Pe stârvuri şi morminte;
Ş-un sunet, numai unul, va face să re-nvie
Încenuşata fire,
Căci timpul este totul: o clipă dintr-o mie
Aduce mântuire!


IX

A patruzecea vară-mbrăcase ieri câmpia
În busuioci şi-n grâne,
De când suspinul nostru smulsese România
Din gheara ta, jupâne;
A patruzecea iarnă în haina-i de mireasă
Se-ndrumă după vară,
De când suspinul nostru pe litfa n-o mai lasă
A-şi bate joc de ţară!...


X

Şi ţara se deşteaptă, voioasă, zâmbitoare,
Plăpândă, răsfăţată;
Jos florile dezmiardă, se uită sus la soare,
De raze-nconjurată;
Scăldându-se-n lumină, din ce în ce mai vie,
Ca trandafiru-n rouă,
O altă simte viaţă, o veche bărbăţie
Şi o putere nouă!...


XI

Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt, ş-acum d-odată
Cutremurul m-apucă;
O ceaţă se lăţeşte, o brumă-ntunecată,
O groaznică nălucă:
Ciocoii se ridică, ca hoituri învechite
Din cripta infernală,
Şi ca-n trecut se-aşează pe holdele-nverzite,
Răzbiţi de flămânzeală!...


XII

Nu-i oare vro părere, vrun joc al fanteziei
Teribila icoană?
Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei
Scăpat-ai viu din goană?
A ţării bucurie la patul morţii tale
Să fie o greşeală?
Venit-ai iar în lume să-nfrunţi cumplita jale
Cu faţa triumfală?


XIII

Sau poate că natura, sărind din căi bătute,
Din legile-i eterne,
Când teancul de verdeaţă, din mii de flori ţesute,
Pe ţarină s-aşterne,
Şi filomela cântă, şi soarele zâmbeşte,
Şi dragostea visează,
Atunci d-odată ninge... dar neaua se topeşte
Sub călduroasa rază!


XIV

Un mort, ce-n cursul vieţii a secerat blesteme,
Poporul povesteşte
Că viermii nu-l mănâncă şi nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezeşte:
Când vine miezul nopţii, când fulgeră şi tună,
Din gaura-ngrozitoare
Strigoiul dezmorţeşte şi iese la furtună...
Să fie asta oare?


XV

Mai ştim că mortăciunea se-ntâmplă câteodată
Să strângă din sprâncene,
Ori ochii să deschidă, ori mâna-i îngheţată
S-o lase jos alene,
Şi frica ne cuprinde... dar amăgirea trece
Şi nu ne mai înşeală:
Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece,
Mişcare maşinală!...


XVI

O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,
Nu-i nea de primăvară!
Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire
Şi gata să dispară!
Nu-i chiar nici letargia, ce lasă o pecete
Pe tristele-i victime!
O, nu! E viu ciocoiul, cu bube şi cu pete,
Întocmai ca-n vechime!...


XVII

Nu s-a schimbat nimica! Aceeaşi fudulie
De naşteri venetice
Din oameni fără nume, goniţi de prin Grecie
Şi pripăşiţi aice.
Aceeaşi goliciune la inimă, la minte,
La cugete române;
De jafuri lăcomie, dispreţ de cele sfinte
Şi lipsă de ruşine!


XVIII

O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i mumie, nu-s moaşte:
Priviţi-i crunta gheară!
Şi pentru ca de-ndată să-l poată recunoaşte
Nefericita ţară,
El trage după sine, ca-n zile denainte,
Invazia străină,
Chemând păgâni şi unguri să danţe pe morminte
În patria română!...


XIX

La luptă dar! La luptă! Să ne vedem d-aproape!...
Lăcustele-ngropate,
De n-aţi strivit chiar oul, din fundul negrei groape
Învie mai turbate!
Nu mai greşi d-acuma! Trecutul să te-nveţe!
La vânătoare, frate!
La vânătoare! Însă... jos puştile şi beţe:
Să-i baţi prin libertate!...

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Bogdan Petriceicu Haşdeu