Atâta lume-adun cu-a mea fereastră,
De-mi cresc sub frunte, codri de stamine
Care vânând petale-n zări senine
Desăvârșesc corola lor albastră.
De n-am simți pe cristalin cum cerne
Ca o zăpadă limpede, lumina,
Fluturi zglobii n-ar ațâța retina,
Țintind către izvoarele-Ți eterne...
Din mări senine Tu ne scalzi cu miere
Ce spală rănile din negre ramuri,
Beau caii albi din ea și nu au hamuri
Cât pregătesc a faptei înviere...
Sunt arbori sterpi ce rod nu știu să lege,
În bezne nu dă muguri clorofila,
Azi pulberi otrăvite-ți ard pupila,
Căci monștri, somnul lor vrea să dezlege...
Stăm ochi în ochi dar ești tot mai departe,
Sub raza Ta, din ceară-mi scot feștila,
Pioase lacrimi îmi vor fi mantila,
Ce-o voi purta la nunta ce desparte...
Cum florile-și dau ultima lor boare
Plângând că le astupă vii, nămeții,
Așa și noi spre asfințitul vieții,
Iubim nu umbra, ci poienile cu soare...
vezi mai multe poezii de: dorurot
Detalii poezie:
Distribuie pe: