Ochelarii - Gellu Dorian

replică, în aceeaşi manieră, la prozopoemul „Unde mi-s, visători, ochelarii?”, scris de Lucian Vasiliu, după un motiv absolut real...

Întîi i-am pierdut în Mareea Egee, în Cretan Sea,
ore în şir am urmărit valurile, ieşeau la mal
numai scoici ca nişte cearcăne ale lui Poseidon,
Adrian, Radu, Mircea şi Cassian îmi urmăreau odiseea,
penelopele Carolina, Maria, Antonela, Elena şi Mariana aşteptau
în itaca întoarcerea victorioasă a rătăcitorilor,
împletind-despletind nisipul cu degetele picioarelor
sub priviri hulpave,
nicio speranţă din adîncuri, numai
din cer s-a lăsat peste ape gîndul care m-a dus dintr-odată
pînă acolo unde Poseidon, supărat,
aruncase ochelarii ale căror dioptrii nu i-o apropiaseră pe Persefona,
ci, dimpotrivă, i-o îndepărtaseră,
cerc în jurul lor, ca în jurul unei cetăţi asediate,
linişte să nu-l trezim iarăşi pe zeul mînios al adîncurilor;
încet, întins ca un arc, piciorul lui Cassian a prins între degete
huluba şi iarăşi vedeam cu adevărat în îndepărtare
itaca,

apoi, în tren, după o altă lungă odisee,
pe o mare de fier şi asfalt, Botoşani-Bucureşti,
Valea Oltului – ambuteiaj de 10 km –, Sibiu – cu Jean, la Frida, pe terasă,
bere Grosh, esenţă de prune euphorionică – , Arad,
cu alţi soldaţi rătăcitori
spre Arca agoniilor literare, Leo, Arcadie, Nicu,
şi de acolo, iarăşi pe valuri de fier, spre Botoşani,
eu, Lucian, Cassian şi Nicu,
învinşi, dar spre casă,
zile şi nopţi,
bere şi vin,
palincă oferită în pet de costobocul George,
cu plăcintele Siminei făcute în patiseriile din Cluj,
pesmeţi basarabeni cu seminţe de floarea soarelui,
migdale, smochine, caise confiate,
la purtător, ca în desaga unui hagiu spre Mecca postului mare,
discuţii prelungi, cuşetă de clasa a doua, somn înotînd prin vise
ca în uleiul încins,
naş binevoitor,
ciotcă de femei guralive alături,
prin noaptea transilvană, cu urme de huni izgoniţi de lumină,
în zori, ascunşi ca sub valuri cretane, iarăşi
ochelarii mei s-au dat pierduţi,
pînă cînd, deşi cu alţii pe nas, acuzînd ceaţa, ochelarii gemeni,
ai lui Lucian, i-a strigat pe ai mei
care ofereau aceeaşi ceaţă ochilor
care i-au cerut lui Cassian să-i scoată de sub bancheta
acoperită de valurile nopţii în care ora de vară
o izgonea spre trecut pe (s)ora de iarnă,
spre o itacă în care nicio mînă nu va mai împleti flanele
cu fire din lîna de aur –

în rest, povestea s-a scris de la sine,
cu ochelari călătorind cu poşta rapidă, ca la noi, trei zile,
luîndu-şi, în final, nasurile proprii la purtare.

P.S.: Trei zile, Homer s-a uitat la noi ca la doi fraţi,
cărora le-a dat ca zeu pe Zalmoxis,
ambrozie şi o ţară
prin care dacă vrei să pierzi timpul
călătoreşti cu trenul Iaşi-Timişoara şi retur.

Botoşani, 8 aprilie 2014

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian