O, Doamne - Vasile Posteucă

O, Doamne, azi te simt atât de-aproape...
de ce nu te-am văzut aşa şi ieri?
Mi se lăsase noaptea pe ploape,
și-ngenuncheasem trudnic sub poveri.
Era'ntre noi un nesfârşit de ape...

Acum Te văd în lucruri, în icoane,
în zâmbetul Mariei către Prunc,
în râsetul mulţimii pe maidane;
acesta eşti Tu: „hic et nunc”
în toţi. În mii de milioane...

Te-am fost văzut odată la'nceput.
Vorbeam de Tine ca de-un dor, de-o foame,
ce m'a ţinut în iarnă şi-am zăcut;
și Te cântam pe nesfârşite game
de cer, de răzvrătire şi de lut...

Dar chipul Tău a prins să se destrame...
pe urmă noaptea, Doamne. Prin deşert...
și plânsetul şi deznădejdea. Drumul,
spre-acelaş loc al inimii, incert,

Pe care mi-l acoperise fumul
și negrele păcate cu duiumul...
și când era să cad ai spus: „te iert”…
jertfește-mă de-acuma, ca pe-un ied.

De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred...
dar merg numai în orele când şed...

Adăugat de: Danut Cepoi

vezi mai multe poezii de: Vasile Posteucă



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.