Nunta echinocțiului - Adrian Păunescu

Ființa mea de iarnă e sătulă,
Mă desprimăvărez câte puțin,
Simt mugurii trecându-mi prin căciulă
Și nu știu ce-i cu ei: se duc, ori vin.

Am un talent nativ de a mă prinde
Și fleacurile m-au epuizat,
Într-un miros de sângerare verde
Îmi înflorește scândura la pat.

Dintr-un dezastru într-un alt dezastru
Așa îmi e pedeapsa să trăiesc,
Prea-albul se preface-n prea albastru,
Iar eu cobor la toate nefiresc.

Cojoacele ce le-am purtat învie
Și se întorc la foștii lor berbeci,
Parfum de proletară sindrofie
La streșinile casei noastre reci.

Pe limbile de ceasuri, must de frunze,
Secundele sunt verzi și sunt de foc,
Când dezvelesc împrejurările ascunse
Și-apoi așază tainele la loc.

Eu nu mai sunt decât un trup prin care,
Conform unui principiu de demult,
Trec lacrimi noi spre dulcea sărbătoare
A nunții echinocțiului ocult.

Sub pomii din livezi se-nalță ruguri,
Se uită câinii-n jos cu ochii înguști,
Prin fiecare os al meu trec muguri
Zvârliți ca de trăgaciul unei puști.

Mă pregătesc şi eu de înviere,
Cu toți ceilalți copii risipitori
Pe care, dacă vara o va cere,
I-ar aduna ca un buchet de flori.

Șiroaiele s-au dezgheţat pe pantă,
Natura parcă intră la idei
Și-n toată primăvara aberantă
Rămân, mai reci ca iarna, ochii mei.

22/23 Martie 1987
(Viața mea e un roman, 1987)

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu