Nisipul - Virgil Diaconu

Pentru Liviu

Nisipul intră-n oraş.
Nu-l vede nimeni, niciodată nimeni.
Numai ceasul din turn îl vesteşte uneori
când un fir de nisip se rostogoleşte cu zgomot
prin măruntaiele lui de fier, printre roţile timpului.

Nisipul intră-n oraş.
Nu-l bagă nimeni în seamă,
ignoranţa noastră îşi face veacul în lumea ideilor.
Numai copacul căzut lângă mine,
cu braţele deschise lângă mine, pare să-i fi văzut chipul.
Numai el pare să-l fi văzut faţă către faţă.
Copacul îngenuncheat în mine.

Nisipul! O armată care se apropie în linişte şi gata de luptă.
Nici o trâmbiţă nu-l vesteşte, nici o flamură nu îl ridică la cer.
El înaintează întotdeauna tăcut, cu războinicii şi iscoadele lui.
Şi lasă în urmă prăpădul. Nici nu îţi ridici bine tocul
din pasărea pe care tocmai o scrii pe cer, că pasărea
se face pulbere. Cu zbor cu tot se face pulbere.
Până şi visurile tale s-au făcut ţăndări.
Nisipul! O armată tăcută, care lasă în urma ei
pulberea cetăţilor de aur, cenuşa imperiului.

Nisipul intră-n oraş şi face ultimele îndreptări:
frânge gleznele narciselor şi ascunde sub vălul său
surâsul leprosului. Numai pe mine mă lasă să-mi petrec
restul de zi în braţele acestei femei cu o mie de petale…

Desigur, fericirea mea are o mie de petale.
Să nu te stingi, lumina mea! Rămâi cu mine!

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Virgil Diaconu