Buzele ei ating sunetele înalte,
cuvintele se strâng între dinţi şi se aruncă
fără teama de a strivi pe cineva,
în trup i se clatină fiinţa şi se zbate.
Carnea ei fragedă miroase a mentă sălbatică
culeasă dintre Pietrele Doamnei,
lângă un izvor fără moarte
de unde muzele iau apă pentru descântec.
În ea mi-am găsit plinul, în ea mi-am pierdut golul
ca într-o inimă străină.
I-am băut sângele şi m-m hrănit cu iubirea
de n-au mai rămas din tot ce a fost decât urme
şi din urme s-a regenerat trupul de la început.
Atunci am înţeles că nu-i de şagă,
mi-am făcut din dragoste un căpătăi
sub care am pus nopţile mele visătoare
în care dospeşte credinţa-n aluatul facerii
şi sufletul capătă contur.
Nimic nu se naşte fără de moarte,
secretele dau buzna în guri pe la colţuri,
se iveşte necazul de unde nu te aştepţi
şi trece fără să se încline la nimeni.
Cine se crede mai presus decât întâmplarea, nu este
şi din ea i se trag marile deznădejdi.
Dacă m-aş regăsi în oricare din voi, n-aş mai fi eu
cel care se strânge în sine şi răbufneşte-nafară
mai liber ca un vulcan să spargă muntele,
nu se lasă furat de gânduri orfane,
se zideşte în catedralele timpului său
piatră pe piatră-n cetate.
Mâinile mele bătrâne pe trupul tău se strâng
ca un cerc în mijlocul cunoaşterii,
cine nu se vede în oglinda timpului său
nu poate trăi decât ca un şarpe.
vezi mai multe poezii de: flavius
Detalii poezie:
Distribuie pe: