Cântecul cel mare (b) - Nicolae Labiş

Știm ce-i războiul chiar dacă abia
Atunci ne înălțăm ca oameni unii
De aceea mândri astăzi ridicăm
Un cântec împotrivitor furtunii.
Din tot ce-n lume-i cânt, de-aceea azi
Răsunet larg cum n-a mai fost se face
De parcă și-ar fi-ntors și-ar fi vărsat
Pământul toate râurile-ncoace.

Noi toți clădim în vis câte ceva
Și visu-a-nfăptui nu-i năzuirea-
Unii durăm construcții peste veac
Iar alții-n cărți ne-adăugăm gândirea.
Noi toți ce viețuim, trăim cumva
O treaptă pentru scară spre tărie,
Ca raiul pe pământ să-l coborâm
Pentru cei vii și cei ce or să vie.

Ca să le-avem, de mult ni s-a clădit
Minuni a muncii, azi nici amintire.
Alexandria-n urmă n-a lăsat
Nici un cuvânt din tomuri de gândire.
Când cu copită neagră-a tropotit
Războiul pe zidiri și visuri, roată.
Luați aminte! Astăzi noi avem
De aparat ce n-a mai fost vreodată!

Ni-i cântecul atotbiruitor,
El leagă mâini, dușmănia sfarmă,
Strângând voința-ntregului pământ
Ca să astupe vuietul din armă.
Vreau să clădim durabil monument
Al măreției omului pe glie.
Murind, m-aș învoi să nu-l mai văd
Ca monumentul pururea să ție!

În revărsare parcă și-a întors
Pământul toate râurile-ncoace
Din tot ce-nseamnă cântec omenesc.
Răsunet larg cum n-a mai fost se face
Să nu se stingă tot ce noi vedem
Și visul pentru-o lume și mai bună
Iar cântecul cel mare, un blestem
Furtunii fie-i, învingând furtună.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş