Niciodată el nu a dorit singurătatea.
Era ca un trubadur bântuitor prin amintiri și inimi,
prinț învingător în măreția propriei lupte grotești.
Fiecare act de curaj
avea un loc prea umil
prea stângaci
în spații străine
și strâmte.
Fiecare mesaj la urechea unui înger
era resetat în blasfemii și-n desfrâu.
Dar acum e altul.
Niciodată n-a fost mai solitar ca acum,
mai ispitit de singurătatea rugăciunii și-a tăcerii
în camera cu mii de cuvinte.
În zilele lui bune,
mai cheamă un ținut fără nume
să-l elibereze de umbre și temeri.
Și-adoarme.
Și plânge în somn.
Și totul e-o artă a împăcării cu viața.
Este cumplit să liniștești demonii
pe care i-ai hrănit cu suflet și sânge.
Cumplit!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: