Părăseau cortegiul - Nichita Stănescu

Pământul se-vârte. De maluri se sparg
Aceleași obsesii primare,
În suflet cu lanțuri, prăpăstii în larg,
Ecouri ce vin din uitare.
Din negru Pământul se-mbracă-n destin
Imense eclipse de soare,
Lumina ce cheamă cu totul străin
De ei și de-a lor depărtare.
Și totuși nimic nu-i atât de departe,
Tăcuți, niște pași se aud căutând
În noapte cortegiul se-ndreaptă spre moarte,
Doar pași aceia rămân întrebând.
Răspunsu-i ecouu ce vine-ndărăt
Trimis de prăpăstiile negre,
Nici sensuri nu are, pe drum e omăt,
Și viscolul stări de veghe.
Cărările lungi ce duc nicăieri
Și vin din direcți contrare,
Aceiași drumeți rătăcind ca și ieri,
Spre-aceiași supremă-npăcare.


Puștiul le varsă cu ploaie de foc,
Iluzii drumeților care
Mai speră, Tu Doamne, făcându-le loc,
Să dea de-a iubiri culoare.
Închis într-o cușcă stă sufletul lor,
Chemat de destin către zare,
De pași de drumeț e nevoie-n decor
De-a lor rătăciri către soare.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.