Poezii despre Natură:

Pastel idilic

Ciorchini albi de mioare
peste colinele de verde crud

Apusul se lasă încet peste grădini,
Lumina se revarsă printre tulpini.
Umbre se întind peste câmpul uscat,
Tăcerile-nsuflet mereu le străbat.

O frunză cade lin pe ram,
Și-ntr-o tăcere iar eram
Ecou care răsună-n zori
În versuri pentru scriitori.

Pe cer de seară, trist și lin,
Se stinge iar un vechi destin,
Un fulg de stea e mai puțin,
Care se pierde-ntr-un suspin.

Focul în vatră arde-n tăcere lină,
Și zorii apar peste câmp de lumină.
Răbdarea ne-arată frunza ce se-aprinde,
Încrederea crește și dorul nu se stinge.

Te caut în lumina care se mai destramă
Pe ulițe cu frunze, în vânt, dar și-n tăcere
Căci toamna care vine își poartă a ei năframă
Și gustul ei devine o dulce mângâiere.

O ploaie măruntă-mi mușcă tâmpla vie,
Frigul mă strânge-ntr-o tainică magie.
Dorul tresaltă sub piele ca un ecou,
Amintirile cad în șoapte mereu.

În seara asta rece e-un frig ce ne cuprinde,
Pe geamuri reci dansează-aceleași umbre
Pe nasul tău cel cârn se gâdilă-un strănut,
Și râsul nostru comic, se sparge-n aer mut.

Sub pașii mei pământul tresare ca o rană,
Și freamătul de frunze se scaldă într-o toamnă,
E liniște adâncă și-n calmul ei se-ascunde
Dorința de-a renaște aici, dar și oriunde.

Tăcerea crește între noi,
Când frunza arde-n pașii moi.
Vreau doar speranță când respir,
Când toamna-și plânge abitir