Poezii despre Natură:

Pe scena de jar, sub o lună pătrunsă,
Se joacă o piesă de lume ascunsă.
Un paradox plânge în zâmbetul rece,
Iar lumina-i cortina ce vine și trece.

Sub cerul palid, în noapte târzie,
Memoria dansează în valsul ei lin,
Durerea se stinge în raze de magie,
Și frica se pierde în visul divin.

Prin orașul pustiu de cuvinte,
Unde timpul tresare tăcut,
Se aud amintirile sfinte
Ale unui timp odată pierdut.

Pe scara omului vânat de soartă sperarea urcă prin codrul rece din plinețea Raiului.
Suflat de viață glonțul inimii prăbușite se strecoară printre ferestrele caselor părăsite de speranță.
Se îmbracă viețile cu răsuflarea destinului într-un strigăt c-un
Veșmânt de grâu amar.

Povara

A plouat din nou mărunt
Cu stropi reci, deși și mărunți

Miroase a dulce fân cosit,
Și-i iz de clorofilă,
Iubito, vino la citit
Amorul câte-o filă.

Tu din ultima-Ți suflare
Giulgiu alb lași prin cireși,
Pui staminelor izvoare
Și gherghef de nectar țeși.

Mi se-arată primăvara
printr-un ochi de geam,
cu versuri tipărite-n
destin de anotimp...

Magia
Privind vrăjit nuanțele de verde, gândesc: de-aș povesti lumii misterul eternității născute-n efemerul unei simple culori, cine m-ar crede? Sau de-aș povesti că port în buzunar un cristal de cuarț aproape magic, sigur aș fi privit ciudat și în mod tragic m-am decis să tac. Aș vorbi-n zadar. Lumea nu-i pregătită pentru-a ști că oricând se poate naște-a doua oară. Condiția-i s-accepte-ntâi să moară, să renunțe la măștile ce-o fac să pară și să-și rabde soarta pentru-a fi. Așa că privesc pierdut oceanul verde, cu valuri de nuanțe ce-mi șoptesc să mă las pătruns de verdele vrăjit și de norii albi și-azurul infinit, pentru că toate-s darul meu ceresc și să
tac, căci nimeni nu m-ar crede!

Încondeiază norii bolta străvezie
Sorbind cu saț hiadele, lumina-n palme
Și-și varsă lacrimile pe-o vară târzie
Privite în tăcere de zările calme.