Poezii despre Natură:

Sunt oameni ce-și caută-n stele chipuri de iubire
Sunt doruri mute care ating emoții în trăire
Fiecare suspin se-mpletește cu al luminii joc,
Și inima se întinde peste un gram de noroc.

Se lasă tăcută o umbră pe zare,
Ecou ce străbate o lungă cărare,
În taină tresaltă un cântec ușor
Ascunsă rămâne o rană și-un dor.

Sub cerul moale, plin de dor și stele,
Plutesc tăcute frunze sub umbrele.
Le poartă vântul, dulce adiere,
Prin visul meu care în veci nu piere.

Pe cerul senin arde tainic un vis
Se stinge lumina în umbre ușoare
Din ramuri coboară o frunză de iris
Și vântul o poartă pe drumuri stelare.

Sub raza reflectoarelor pășesc ca o regină,
Cu pasul meu de foc sunt vis și sunt lumină,
Se-aude din mulțime murmur de curcubeu
Cum glasurile strigă: vedeta sunt chiar eu.

Pe câmpurile blânde adie iar un vânt,
Șoptind tăcut în suflet un august în veșmânt,
O amintire vie ce plânge în culori,
Din frunza care cade prin crengi și printre flori.

Răsare luna albă peste crâng,
Se varsă-n valuri visul peste ape,
Și-n ramuri tainic vântul bate blând,
Iar stelele pe cer se-adună-n șoapte.

Pe ulițe triste se stinge o vară,
Se scurge lumina din ziua amară,
Își poartă amurgul lumina din plin,
Cu pași de tăcere spre-al serii senin.

Am mutilat plămânii verzi ai lumii
Și-i franjurat al ei combinezon,
Cerescul soare crapă fața humii,
Certându-ne prin ochiuri de ozon.

Tăcerea nopții se coboară
Peste poteci de-argint și dor,
Și-n mine crește-o taină clară,
Mister suav mereu în zbor.