Poezii despre Natură:

Pe marginea inimii stă o tăcere,
Și-n umbra ei se frânge o durere,
Din amintiri se naște acum un ecou,
Ce cade-n abis, ușor, tot mereu.

Sub pădurea tăcută departe de lume,
Se-aprinde un foc ce nu are nume.
Din jarul lui roșu se-nalță mereu
O tainică șoaptă, un vechi ecou.

Sub umbrela unui apus ruginiu,
Trece-un vânt ce suspină târziu,
Pe-o frunză se-oprește ușor,
Un veșnic suspin de dor.

Ne frângem în toamnă și în vechea tăcere
Pe străzile pustii ne pierdem acum fără glas
Prin noi se strecoară o suavă plăcere
Până-n ultima clipă, până-n ultimul ceas.

E udă iarba și miroase a rouă
Un gând rebel se-ndreaptă către tine
Ne-mbrățișăm cu dor atunci când plouă
În toamna colorată care vine.

Tăcerea se ascunde în zorii de lumină,
Cu șoaptele ce nasc o dorință divină.
Prin freamăt de frunze, o blândă adiere,
Se-ntoarce din abis o suavă plăcere.

Se-așterne pe umeri un val de fiori,
Un freamăt se-ntinde printre cocori.
Suspinul din zare aduce un dor,
Umbrela se-ndoaie sub ploaia din nor.

Sub ploaia ce cade o taină se-ascunde,
Sub aceeași umbrelă păstărm doruri profunde,
Se naște din șoapte un vechi dor arzând,
Și pașii tresaltă cu fiori fremătând.

Pe buze se frânge un suspin,
Din ochi răsar lumini de crin,
Se-aprinde-n zare blând un ecou,
Și cerul tresaltă tainic din nou.

Pe drumuri uitate, în lungă căutare,
Mă pierd printre umbre, visând un alt sens,
Din clipe trecute rămâne-o chemare,
Un cântec ce-n suflet răsună intens.