Băiatul străbatea prin pădure spre casă;
Când deodat se opri din avântu-i lejer
Căci pe un pat, în poiana oglindită de cer,
Văzu moartă o albă mireasă.
I-a căutat pe buze cât de cât adieri ...
Trădarea, laşitatea i-au părut odioasă;
Cum, atâta candoare, frumuseţe aleasă,
Poate zăcea uitată, precum frunzele pier?
A-nceput să se zbată, urlând ca un nebun;
A smuls dintr-un hăţiş o creangă de-alun
Şi a prins să lovească cu ea ţărna, pădurea,
Aerul, apa ... Deodată, aiurea,
Simţi o pâlpâire ca un pas pe mătase.
Pe crivatul ei alb, tânăra... înviase!
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Detalii poezie:
Distribuie pe: