Maresalmusca - creaţii proprii

Nu mă atinge iar, mințeai,
mușcând cuvintele de gât până la sânge,
dar știi și tu că ceea ce ajunge
la mine în urechi e ce-ți doreai

De mici ne tot mințim copiii: că nu e bun
pământul, să nu-l bage-n gură!,
dar când prin guri şi ochi de tigve lutul brun
ne scoate flori de Mai cu ură

Tolăniți printre bulgări, îmbibați de pământ,
gustam din tăcere;
descărnați de iubire tăcere gustam,
și-n timp ce ne scrijeleam numele-n oglindă pe coaste,

E toamnă peste tot în lume și în cosmogramă
iar Vărsătorul plânge frunze ruginii
curgând peste pământ precum o tramă
lăsând săruturi sterpe crengilor mlădii.

Veneai pe rând, bucată cu bucată,
dar niciodată pe de-a-ntregul,
ba într-un cântec de fugaci pe versuri sfâșiată,
ba în picaje de lăstun negru,

Şi am căzut os peste os dintr-un cer
în altul, ceva mai sus,
spărgându-mi tâmpla stângă de eter,
un cer ce nu avea nici răsărit, nici urmă de apus.

Eu puteam să iubesc numai noaptea,
ascuns ca un șobolan
în podul inimii tale în care
îți piteai câte un cuvânt nerostit

Şi ți-ai lăsat pe pieptu-mi capul într-o parte
de nu ştiam de tâmpla-ți sau inima îmi bate;
un zbucium de cutremur a zguduit ființa
născând printre suspine căderea şi dorința.

Mă transformasem în strada-ntortocheată, pietruită,
pe unde rătăceam căutând ieşirea spre mare,
tu convinsă că-i tot înainte, eu, nepăsător, spunând că poate fi oricare,
privind la luna ce de mult în ochi ți-era suită

Am să-i omor pe toți acarii din această lume
şi-am să-i întind la rand pe jos ca pe traverse
iar peste ei voi face căile lactee să reverse
un singur rând de şine fără nume.