Maresalmusca - creaţii proprii

“Şi lumea ne va urî
până în adâncul privirii noastre
unde am împins-o om peste om
într-o nesfârşită cădere.”

Nu ai putea să-mi fii vreodată
pământul scurs de pe lopată
ce ne desparte ca un sept
bătaia câinilor din piept

Gurile căutau în întuneric păcatul
muşcând din timp,
scuipându-i carnea încă vie
şi plină de zorii

Vine noaptea încărcată
de după un colț de casă
sub picioarele-i apasă
strada lungă, ordonată.

Astăzi mi-am tăiat un deget
după ce îl crestasem şi nu mai mirosea a tine.
Sugeam din el precum un prunc flămând,
fără să scâncesc, fără

M-am uns pe tălpi cu seu de zeu neîntinat
Alunecând pe limbile de ceas hermafrodite
Și-au tremurat două secunde opozite -
Un tremur de picioare de vițel abia fătat.

Nici noaptea asta n-a reuşit să mă adoarmă
turnându-mi susurând viclean somnu-n ureche
când prin cealaltă îmi răzbeau bătăi din tine care sfarmă
orice abis de somn, lăsându-mi ochii să plutească fara eche.

Eu – îmi rod o unghie
gândindu-mă că parcă te-aş muşca
de ceafă ca un leu
ce cară puii altuia dupa o acaccia

O vreme nu te-am mai văzut
purtându-mi paşii cei telurici
ştiind ca nu vei fi aici
în lumea celor ce-au căzut.

Ce cauți aici?
În noroi îmi e bine
e-un fel de melasă albastră din tine
ce-mi acoperă carnea putrezită de frici.