Maresalmusca - creaţii proprii

Mirosul cald e tot ce ne-a rămas,
acum că-n ploaie de salivă bezna ne orbeşte
şi-am să inspir să am drept cap compas
orice bătaie mută inima-ți va creşte.

Soarele răsare din orice colț de umbră,
îmi spuneai după fiecare somn
ce te înghițea cu tot cu mâna-mi
prinsă de ultimul fir de păr

Undeva, la mijlocul celor două priviri,
ne scuturaserăm amândoi
de cele mai grele oase ce ne țineau prea drepți
pentru povara ochilor.

În orașul fără umbre
ne este greu să ne găsim
când fiecare stradă e un antonim
cu urma tălpilor ce ne-o exclude

Îmi înflorise mâna de cireş
brăzdându-ți spatele cu crengi pline de-o sevă
ce-ți ridica pe vârfuri trupul de elevă
ce nu vrea-n fața clasei să dea greş

Mai greu am fost de când cu tine
şi-acum nimic nu-mi aparține
şi toate-mi cad, şi toate îmi atârnă,
mă trag în mine-o piatră, osul şi o bârnă

Toamna a venit şi peste
patul plin de ură între ale cărui
cearşafuri nedormite ce-i învelea
osatura ruginită de visele bălite de mine

Ziua ne minte; nu-i bine-n ochi să o privim,
mai bine îi lăsăm plecați
scrutând carâmbii nopții mătuiți, uşor ridați,
cum ne sugrumă pulpele fără să ştim.

Am să îți scriu o poezie
încât doar tu vei şti să o citeşti
şi-ai să ajungi, femeie, să orbeşti
când ochii plini de frenezie

Cuvintele nu se repetă, le nasc
şi mor când îți ating urechea
strângându-le-ntre dinți ca într-un teasc
îşi caută-n ecou pe veci perechea.