Maresalmusca - creaţii proprii

Cel mai probabil îmi pot explica existența
prin faptul că sunt visul tău
ce-l ai în fiecare noapte
atunci când te întinzi pe propria-ți răsuflare.

Să ardem toate pernele pe rug,
aceste-abisuri unde fug
speriate vise rătăcite
atât cât noaptea le permite,

Ne exfoliam unul de altul
sub privirea umbrelor cazute peste asfaltul îmbibat de ploaie,
a ta strigând din spate ca o gaie,
a mea căzând în față spre înaltul

Zeii există datorită poeziei,
ambrozia din cupele lor de timp
este lacrima pură a poeților
ce stinge arsura de putere a fiecărui zeu.

Poetul, de fapt, nu este altceva
decât rezultatul rușinos al adulterului
dintre o zeiță și pământeanul
care a surprins-o dansând pe muzica

Ah, cum știe limba așa de noi cuvinte
acum că m-ai mușcat copilăros de ea,
că simt în sânge gust de oase sfinte,
și gustul stelei tale când cădea.

Nuuu, nu le vom mai rosti,
cuvintele din jurăminte transpiră propria teamă
înghețând în hăul urechilor,
murind izbindu-se oarbe între ele,

Te aștept acolo unde ecoul se lovește de timp
spărgând cuvântul într-o ploaie de frunze
suspinând după scoarța umedă a limbii
ce le-au născut dintr-un foșnet tăcut al inimii.

Lumea-i căprui prin ochii mei
cum sunt și eu căprui doar pentru tine,
căprui e pasul pe căprui alei
călcând pe când, călcând pe cine.

Aici e prea târziu, dar dincolo,
în camera cealaltă, unde stai răsturnată
pe gândul gestant de-a mă chema
sau de-a mă trimite să te găsesc,