Un râu, prin gene, vede marea-n depărtare:
,,C-un dor mă port - nu e de azi și nici de ieri -
un țărm de purpură tivit cu palmieri
să am, un dârz liman alăturea de care
pe apa mea, aprinsă-n roșul înserării,
să mă rostească-n salturi ce mă-ntrec delfinul,
și luna inima să-mi fie, ce din plinul
ființei iese-ncredințată depărtării".
Chemând, talazele-arborându-și, marea-ngână:
,,De-un veac solie-aud, ce înciudată sună
și nu se-aseamănă c-o-ntindere de mână.
Vrei luna inimă să-ți (...) sub zări,
delfinul jucăuș miracole să-ți spună?
Dezbracă-te de albie, nud în mine sări!"
Distribuie: