Manuela Munteanu - poeziile altor autori

Am așteptat semnul tău
plină de groază
sub pânza cea zburătoare a inimii.

Prin munții pustii de la nord, singuratic,
Se-nalță un brad pe-un pripor;
Se leagănă-n vânt, ațipește; și fulgii
S-aștern și-l acopăr ușor.

Tristețea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci - călători ades cu trenul -
În clipa când plecăm din gară,

Să taci. Îți scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o
frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pielița nucilor noi,
îți scriu fiindcă suntem atât de uituci amândoi.

Stau la cumpăna lumilor, stau,
cu sângele meu cel vechi,
cu sângele meu prea încet.
Din hăuri, un nou alfabet

În tine unu-și pune focul,
Natură! altul chinu-și pune
Ce-i pentru unu-ngopăciune
Pentru-altu-i viața și norocul.

Îți voi dovedi că toate tablourile sunt false
Spuse specialistul, scoțându-și lupa
Pe care tocmai o primise cadou
Din planeta

ascuțișul lămpilor pe colierul de glasuri
beteala potecilor suie în cremene,
toaca de lemn apleacă brazii
veveriță luna se ascunde în scorbura norilor.

Marele avantaj al poeților este că ei nu trebuie să explice moartea. Astfel ei n-au văzut-o decât imensă; nu însă și evidentă, fiindcă n-ar fi putut-o cânta. Evidența se înregistrează și e trecută în formulă; e fără fior. Echivocul morții – de a fi ceva nespus de tainic și în același timp infinit posibil – pare a o face accesibilă numai unor concepte inspirate, unei întraripări abstracte, unei minți dincolo de poezie și filosofie. Imediatul și insesizabilul ei nu intră nici în cântec și nici în demonstrație. Ea-i o banalitate… crucială. Cum să-i traduci prilejul ei misterios și sigur? Primăverile, spitalele, mânăstirile, cine nu se ocupă de ea ? Ce-i în sine nu știe nici un mort și nici un viu, fiindcă ea nu este – sau este numai în nume și în spaimă ; un flatus vocis al iremediabilului, o esență absurdă și cotidiană a posibilului. Ce ușor e s-o dorești sau s-o urăști, ce normal s-o simți sau s-o preschimbi în freamăt, și ce greu s-o știi și s-o predai acelora ce s-au numit ei înșiși muritori, de teamă că viața n-ar putea hrăni o definiție!

Din toamnă frunze și lilieci s’au desprins.
Seara cade, floare galbenă pe covoare învechite.
Glasul tău e mesteacăn subțier în vânt.
Vreau să stăm singuri în pridvor,