Am luat cina la pictorul Jean Villieri.
E mai tîrziu de ora unsprezece. Metroul mă duce spre casă. Schimb trenul la staţia Trocadero. Puţin adormit de o oboseală plăcută, ascult distrat paşii rezonînd pe coridorul dintre cele două linii. Deodată, o femeie tînără venind din sens invers mă abordează după ce, cred, mă privise îndelung. Îmi pune o întrebare cel puţin neaşteptată: "Domnule, aveţi cumva nişte hîrtie de scris?" În faţa răspunsului meu negativ şi fără îndoială datorită aerului meu amuzat, adaugă: "Vi se pare amuzant?"
Răspund nu, bineînţeles, întrebarea asta sau o alta...
Ea pronunţă apoi cu un aer plin de regret: "Şi totuşi!"
Slăbiciunea, paloarea şi sclipirea ochilor ei sunt extreme.
Merge cu acea uşurinţă a meseriilor deocheate (la fel ca mine). Caut în zadar în această siluetă nefericită vreo urmă de frumuseţe. Cu siguranţă că ovalul feţei, fruntea, privirea mai ales, reţin atenţia, suscită interesul. Cu toate astea încep cumva să scap de această companie. Ajung la staţia Saint Cloud şi urc rapid în metrou. Ea, după mine. Fac cîţiva paşi în vagon ca să mă îndepărtez de ea. Fără rezultat. Îi întorc vioi spatele.
La Michel-Ange-Molitor mă grăbesc să cobor. Dar pasul ei uşor mă urmăreşte şi mă ajunge din urmă. Timbrul vocii s-a modificat. Un ton de rugăminte fără umilinţă. În cîteve cuvinte liniştite îi precizez că lucrurile trebuie să se oprească aici. Ea îmi spune atunci. "Nu înţelegeţi, oh, nu înţelegeţi. Nu e ce credeţi." Aerul nopţii dă graţie îndrăznelii ei. "Mă vedeţi în vreun culoar de metrou pe care oamenii se grăbesc să-l părăsească propunînd aventuri galante?" "Unde locuiţi?" "Foarte departe de aici. Dumneavoastră nu cunoaşteţi zona." Amintirea căutării de pe vremea cînd descopeream viaţa şi poezia, mi-a revenit în memorie. O îndepărtez agasat.
"Nu mai sunt tentat de căutarea imposibilului ca altădată (mint). Am văzut prea multă suferinţă." Răspunsul ei. "Revenirea credinţei nu va face suferinţa să crească. Rămîneţi primitor. Nu vă veţi vedea murind." Suspină. "Ce noapte umedă!" O simt şi eu. Strada Boileau, de obicei provincială şi tihnită, este albă de gheaţă dar caut în zadar urma vreunei stele pe cer. Mă uit dintr-o parte la tînăra femeie: "Cum te cheamă, micuţo?"
"Madeleine". Terminasem astăzi după amiază o poezie, Madeleine cu veioza, inspirată de tabloul lui Georges de la Tour ale cărui interogaţii sunt atît de pline de actualitate. Acest poem m-a costat mult. În această Trecătoare plină de opinii i-am găsit verificarea. În două rînduri deja, pentru alte poeme la fel de costisitoare, am avut aventuri similare. Cred asta cu tărie. Accesul într-o zonă profundă de emoţii şi viziuni este propice ţîşnirii marelui Real. Nu-l atingi fără nişte mulţumiri făcute oracolului. Nu cred că e absurd să afirmi asta. Nu sunt singurul căruia aceste dovezi îi sunt din cînd în cînd acordate.
"Madeleine, sunteţi foarte bună şi răbdătoare. Să mergem împreună, de acord?"
Mergem într-o inteligenţă de umbre perfectă. I-am luat tinerei braţul şi am simţit acea senzaţie pe care o trezeşte un braţ slab. Dispăru aproape imediat, lăsînd loc singurătăţii intense şi favorii, pe care le-am simţit cînd am pus punct poemului. E doisprezece jumătate. Bulevardul Versailles, lumina metroului Javel, palidă, răsare de sub pămînt.
"Vă spun adio, aici." Ezit dar corpul subţire se eliberează. "Sărutaţi-mă, să plec fericită."
Îi iau capul în mîini şi o sărut pe păr. Suprafaţa unei preerii udată de rouă îmi atinge buzele. Madeleine pleacă, dispare la baza scărilor de metrou ale cărui porţi de fier se vor închide curînd şi sunt deja pregătite.
Jur că toate astea s-au întîmplat, fără a fi lipsit de dragoste, ca acum cînd povestesc, în
acea noapte de ianuarie.
Realitatea nobilă nu se dezvăluie celui care o întîlneşte decît pentru a o aprecia şi nu pentru a o insulta sau a o face prizonieră.
Aceasta este singura condiţie pe care nu suntem încă destul de puri pentru a o îndeplini.
Primele oglinzi erau făcute din metale foarte bine lustruite, cum ar fi bronzul.
Evenimente întâmplate în data de azi:
1956 -Marilyn Monroe se căsătoreşte cu scriitorul Arthur Miller.
1897 -A murit Charles Boycott, proprietar irlandez împotriva căruia ţăranii de pe moşia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci "boicot" (sistare organizată, totală sau parţială, a relaţiilor cu o persoană sau organizaţie, în semn de protest faţă de anumite acţiuni ale sale) (n.12.03.1832).
Citate şi Maxime:
Este învins doar cel ce crede că este. Fernando de Rojas
Distribuie: