Lupii țiganului - George Coşbuc

Danciul Cuma se pornise la oraș. Și-a târguit
O lulă de cea domnească, precum nu s-a pomenit
Nici la neam de neam de Cuma; avea camis plin de stele,
Dar știi stele tot de-aramă cu flori galbene-ntre ele,

Și-avea ciucuri verzi luleaua, iar la ciucuri și canaci:
Era vrednică să fie cumpărată-n trei sutaci!
Înturnând seara spre casă, Danciul pășea-ntins și tare
Și se tot gândea că-n satul unde șede el mai are
Cineva lulea ca dânsul? Apoi, se gândea, gândea
Cum se vor mira țiganii de prin hrubi când vor vedea
Pe Danciu cu-așa comoară; apoi își făcea de lege
În ce loc să pui pipa peste noapte, cum să-și lege
Mai mulți ciucuri, ca să fie o lulea ca de baron.
" Ce s-o mai ciudi Vasile și Istadi și Trifon,
Și Chirilă și Moloacă când îmi vor zări luleaua!"
Și era vesel țiganul, își simțea strâmtă cureaua.
Bucuria-i însă scurtă. Soarele mai apunea
Când se pomeni țiganul în tufiș. Drumul trecea
Printre arini și plopi adică, iar țiganul, blând din fire,
Se-ngrozi până sub glezne: nime deci să nu se mire,
Că el, bietul, când ajunse la tufiș a tresărit
Și-a scăpat pipa din mână. Pe-acest drum, cât a trăit
N-a umblat făr' de tovarăș bietul Danciu, și de-odată
Iată-l-lai acum singur! " Aoleu, sfinții mă bată!
Ce-o să fac de-mi ies în cale vreo cincizeci de lupi bătrâni!
Vai de mine și de mine, tot aud de la români
Cum că lupii-s cam răi oaspeți! Sfinte Iov nu mă lăsa!"
Și pe cât pășea mai tare, tot pe-atâta tremura,
Și se tot umplea de spaimă și mai mort de frică pare
Ba-ncepuse acum și vântul să mai sufle și-n mișcare

El a pus întreg frunzișul " Iată-i, vai de capul meu!
Cine m-o purtat pe-aicea, ce-am cătat pe-aicea eu!
Iară sună... ard-o pipă ce-a făcut! Iară sună...
Vin potop să mă mănânce... Uite, uite cum s-adună...
Ard-o pipă! Ce-mi ajunge pipa, dacă pier aici?
Iară sună... Sfinte Ioave, că-mi rămân purdeii mici!
Dar să zbier? Atâta-mi trebuie, că vin lupii și mă-nhață.
Ce să mă fac... ard-o pipă! Doamne, Dă-mi Doamne, viața
Că-ți plătesc o sfântă slujbă... iară sună.... vin potop
Ard-o pipă, ce-mi făcuse, d'apoi încă de-aș fi șchiop!
Hai, curaj Dănciule numai... mai încet- ba mai în pripă!
Iară sună... iară sună... vin potop... vin... arde-o pipă!"
Tot așa vorbea țiganul, însă - însă el fugea
Și-ocupat fiind cu fuga, nici în lături nu privea.
Frica-i frică, iar de frică fugi la deal, ca și la vale,
Și-apoi când te-apuci la fugă, halal de tălpile tale!

Pe când ieșea dintre tufe, bietul Cuma zăpăcit
Dă cu ochii mai de-o parte de-un român ce sta trântit
Sub o salcie la umbră. Danciul stă pe loc, privește
Jur în jur, răsufl-o dată lung ș-apoi iarăși pornește
Și privind cam peste umăr către tufe, scuipă-n sân,
Văzând atare minune, strigă-ndată cel român:
"Ce-i țigane?" Stă-n loc Danciul până ce răsuflu-i vine
Și-apoi zbiară: " Ce să fie?! Văd că-i ziua mea, creștine".
Omul de sub șalcă râde și din nou prinde la sfat:
"Unde fugi așa de tare, că doar nu ești tu juratul
Să prinzi iepuri cu măciuca și albinele cu sacul,
Nici nu ești tu dracul din fire, cât să te-ntâlnești cu dracul?"
Danciul, om fălos de-altminteri n-ar fi voit bucuros
Să se-arate că-i nevrednic și s-apară că-i fricos,
Deci răspunde: "N-a fost dracu, căci de dracu' nu port teamă
Dar a fost ce-a fost... măi mare... mai cu coadă, și bag seama

Au fost lupi... dară, romane, n-am fugit de frică,zău,
Am fugit de om cu minte, căci puteau să-mi facă rău."
Și vorbea-ndesat și tare, se arătă voinic cel Cuma
Iar românul, om de vorbă și pricepător de glumă,
Stă și-ascultă și se miră, ca și când ar crede tot.
Deci țiganul îndrăznește să-și mai caște negrul boț:
"N-o fost dracu', măi române, au fost lupi, da' lupi pesemne
Au fost lupi și-au fost atâția, câte-s frunzele pe lemne!
M-a pus dracu' să-mi fac cale prin cel crâng și-apoi să vezi
Dar să vezi ce-a fost să fie! Crede-mă, dar să mă crezi,
Că eram să mor acolo, arde-o pipă! Ei, creștine,
Când mi-o fost lumea mai dragă s-o-ntâlnit lupii cu mine,
Arde-o pipă, măi române. Știi ce-s lupii? no, cu lupi
Și au fost mulți, câte albinele-ntr-un milion de stupi."
Și de-abia vorbea țiganul, parcă și-acum se temea
Dar voind el să apară curajos, tot mai râdea.
"Vai de mine și de mine, că fu mai să mor de tot.
Vezi-mă că doară-s galben, vezi-mă că nu mai pot;
Am avut noroc cu-aceea, că io-s curajos, vecine;
De-aș fi fost cum nu-s, atunci umblau rău lupii cu mine."
Românul stă și se miră, și-apoi, vrând să-și bată joc
De țigan, așa-i vorbește " Nu ne fie de noroc!
Hai țigane, vorba-i vorba, iar de lupi - sfinte Panfire;
Lupu-i rău și n-are lege șu-i cam îndrăzneț din fire,

Dar... adică chiar atâția, câți spui tu, n-au fost".
"Elei! Bă, c-au fostu, măi române, i-am văzut cu ochii mei!
Pentru ce mințești creștine, și te faci așa de prost?!
Nu minți că n-au fost lupi, că io-ți spun curat c-au fost;
D-apoi câți au fost anume nu știu... nu i-am numărat,
Dar au fost, atâta-i tot", zice Danciul supărat
Iar românul se crucește și-l ascultă cu mirare.

"Așa-i zău! Au fost o mie printre brazi, iar pe cărare
Au mai fost o mie-n capăt și ți-ospui apoi de rost
C-au mai fost și pe de lături... dracu, știe câți au fost."
Tremură ca frunza-n paltin bietul Danciu, spunând acestea
Și de-abia-l ținea pământul " D-apoi, bre, gătași povestea?"
Strigă hohotind romanul, iar țiganul mânios
Zice" Ian taci, măi române, ce tot râzi fără folos?
Ce te ții viteaz aicea pe câmp neted, unde-i bine
Și nu-i codru, ca-n pădure și-apoi încă - ești cu mine
Dar eu fost-am între tufe și-am fost singur eu cu eu,
Te-aș fi văzut și pe tine, de-ai fi fost în locul meu!"
"Văd eu că nu crezi nimica, văd că tu gândești anume
Că io-s mincinos! Hei, bade, de când m-am trezit pe lume
Nici mintesc, nici fur - adică lucru mic mai una alta".
Românul înțelese cum c-a fost dat cu bota-n baltă
Și l-a luat cu prea de-a scurtul pe țigan, deci se gândi
S-o mai lase după Danciul, să vadă unde-a ieși,
Deci îi zice cu blândețe" Așa-i, Danciule, vezi bine,
Lupii-s lupi, și de-a lor frică tremură doar orișicine!
Am pățit și eu o dată, că trei lupi m-au întâlnit
Și fost-am bolnav șapte zile, mă găteam de spovedit."
Și se prefăcea românul, cum că nu vorbește-n glumă
Și că nu-i om de curajul, deci văzând sfătosul Cuma
Și-auzind că și românul e fricos, iarăși a zis:
"Bolnav n-am să fiu, cumetre, dar de râs n-a fost de râs,
Ce socoti trei lupi pe tine, mai că te-au băgat sub glie,
Dră pe mine zece sute, peste zece zeci și-o mie!
Mă mir singur, măi române, cum de nu picasem jos
Bag de seamă că nu-i alta... nu gândi că io-s fricos."
"Tronc, Maria, cine zice că tu ești fricos, știu bine,
Știu eu că prin sat nu este om mai curajos ca tine!
Și-apoi lupi au fost, mai Cumă, lupi au fst, și bine știu
Că numai cu fuga poate scpăa omu-ntreg și viu,
Dar tot nu-mi vine a crede cum c-au fost așa mulți, Cuma,
Câți au fost, spune-mi cu dreptul, nu vorbi cu mine-n glumă".
"Apoi nu știu, măi române, câți au fost, dar ți-o spun drept
C-au fost lupi, dar lupi ca lupii, și-apoi mâna pun pe piept
Și mă jur c-au fost o sută". Românul iarăși începe:
"C-au fost lupi e sfânt, țigane, și-apoi oricine pricepe
Că de-au fost au fost o sută" - " Ba c-au fost, bă zău c-au fost
Striga rpeede țiganul, să n-ai gânduri că io-s prost
Că m-am pus pe numărate și i-am numărat- adică
Nici să nu gândești că mie mi-a fost de dânșii frică"
"Nu-o poveste, măi țigane, știu eu că ești curajos
D-apoi câți au fost? O sută? Nici c-o iotă mai în jos?
Iarna-i drept că umblă lupii, dar acum nu-i frig, nu-i rece,
Acum doar a-i primăvară - vom fi fost poate vreo zece>" -
Țiganul se-nhoalbă o dată " Zece lupi, ba să-i mai vezi,
Io-ți spun drept c-au fost o sută, de mă crezi, de nu mă crezi
Și-ți spun drept că n-avui vreme, să-i mai număr și s-aștept
După toți până vor trece! D-apoi poate-o grăiești drept
Poate n-au fost chiar o sută, dar zece de bună seamă
Și-apoi zece îs doară zece, ci mie nu mi-a fost teamă."
Nu da două-trei țiganul, lăudându-se pe el
Nu-i fricos! Lupii-s lupi. Era lucru puțintel
Dac-au fost, ori n-au fost, însă frica era mai întâie:
Mincinos rămâne dânsul, dar fricos să nu rămâie!
"D-apoi vezi tu, măi țigane, lupii-s foarte nărăvași
Nu prea țin lupii cărarea oamenilor curajoși.
Lupii când îs mulți în codrii și văd oameni dau din coadă
Și-apoi fug încât în fugă stau și labele să-și roadă.
Când îs mai puțini atuncea se obrăznicesc și ei -
Bagă seama, măi țigane, fost-au zece, fost-au trei?"
Ce să-i zică acum cioroiul?! " Poate trei au fost cu totul,
Trei au fost, dar lupi, le-am văzut coada și botul,
Dar mie nu mi-o fost frică!" Românul râdea, râdea,
Și de râs stă mai să moară, iar țiganul pricepea
Că s-a prins acum în varsă și-a sfeclit-o cu minciuna.
"Au fost trei? Au fost, țigane? Ia ascută să-ți spun una
Râsu-i râs, dar chiar văzusem un lup mare acum, acu
Și de bună seamă, frate, pe-acela-l văzuseși tu?"
"L-ai văzut , zău, măi române, așa-i, că nu mi se pare
Ție ți-a fost frică aicea, d-apoi mie-n codrul mare?
Unu a fost, singur unul, d-apoi lup, da' lup de tot
Și avea capul - și-avea coadă - și-avea botul mai de-un cot."
Acum o sfecli țiganul. Românul de la-nceput
A băgat de seamă cum că lupi cioroiul n-a văzut
De când s-a născut pe lume, și-acum țiganul mintește
C-a văzut lupi câtă frunză. - Deci râzând, așa vorbește:
"Bată-te-ntre ochi, țigane, cât de bine-o mai lipești,
Însă nu ți-ai dat de oameni, că eu văd că tu mintești
Și eu văd că ți-o fost frică". "Frică, mie? Dă-te-n lături
Și-mi dă pace, măi române, că-ți spun vorbe de te saturi,
Eu, fricos? Chiar zece sute de-ar fi fost pe lângă el,
Tot nu mi-ar fi fost răceala, d-apoi unul singurel?"
"Hei, țigane, numai unul, dar nici unul nu era
Căci și eu venii pri tufe și chiar înaintea ta.
Dar de lupi n-a fost poveste, tot ce-ai spus a fost minciuna
Și minciuna ți-a fost slabă, căci tu n-ai croit-o bună".
Țiganul văzând în urmă că minciuna-i s-a sleit
Zice: " Hei, hei, măi române, te pricepi tu la glumit
Căci am spus o vorbă numai și gândeam că tu vei crede
Dar tu ești, cumetre, meșter, nu crezi totul cum se vede."
"Lupi adică, măi țigane, nu au fost?" " Nu! Am spus o glumă!"
"Poate c-ai glumit, eu nu știu, d-apoi tălmăcește-mi, Cuma
Pentru ce-ai tremurat oare și-ai fost galben la obraz:
Și-ai ieșit ca mort din codru?" - " Ei, bădică, de necaz!
Să-ți spun drept, prin cea pădure n-au fost lupi, n-a fost nimica
Dar mișcase frunza-n tufe și eu stam să mor de frică".

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: George Coşbuc