Poezii despre Iubire:

Izvoare curg
Despletindu-se-n amurg.
Și știu că visul meu pustiu
Te-a aprins precum o flacără,

Am fost fericită când între umbră și lucire zâmbeai,
când cu dorul mă sărutai.
Petreceai în bucurie cu palmele spațiul însămânțat de magie.
Amprentam cu dragostea pereții și ploaia, se sacraliza și odaia.

E uimitor să fii martor al unui suflet
Când cele mai profunde văi i se cutremură
Când iese la iveală flacăra din inima pietrei
Și te cuprinde cu a sa exuberanță.

Odihnește-ți iubite
Chipul lâng-al meu dulce sân
Și șoptește-mi în slove sfinte:
Al inimii mele ești stăpân.

Nu ştiu de ce

Nu ştiu de ce mi-aduc în palmă luna
cu razele-i albastre, luate de pe cer.

Voi fi lumina vie

La capătul tunelului pustiu
te-aştept iubite, să mă ţii de mână

Seara-n care marea se-ntâlnea cu Luna
Mângâindu-i forma-n valurile moi,
Mi-a șoptit că lângă mine-ntotdeauna
Tu-mi vei fi pe drumul către timpuri noi.

Aș vrea să mă trezesc din îmbrățișarea gheții
Și să arunc speranțele deșarte sub chipiu;
Chipul tău mi-e fantoma dimineții,
Iar glasul tău îmi cutreieră sufletul pustiu.

Pe-o alee ne plimbăm
E îngustă și pustie,
Sub un pom ne sărutăm
De Sântămărie.

Nu ştiu dacă bobul de nisip
Se întinsese lângă mine leneş şi tăcut
Sau era umbra lui, răcoroasă şi zâmbind
În timp ce el mă privea din cer