Nu ştiu de ce mi-aduc în palmă luna
cu razele-i albastre, luate de pe cer.
Poate în noapte, secundele ce pier
îmi fac să fie zi la răsărit, întruna.
Nu ştiu de ce mi se mai leagă geana
de frunza-ntunecată din ramul nemişcat.
Poate că-n toamna asta, în pas alunecat
spre bătrâneţe-mi pare că-mi plânge-n gând icoana.
Nu știu de ce privirea-mi visătoare
ajunge peste norii cu vârfurile 'nalte.
Poate ca-aici, sub sălcii și ramuri curgătoare
ploaia acestei seri prin frunze nu străbate.
Dar cum să știu? Și dacă știu puțin,
se fac minuni cu gândul? Ce nostalgii avem?
De ce sunt pașii noștri purtați doar de destin,
iar firul vieții noastre e-nfășurat în ghem?
vezi mai multe poezii de: sorina
Detalii poezie:
Distribuie pe: