Poezii despre Iubire:

Te văd ca pe-un mărgean cu genele cărunte,
Cand spuma mării Îți curge pe obraji...
Te joci cu algele c-o sferă-grăunte
Iar eu-mi pansez un naufragiu azi.

Siluete sidefate fulgeră cu claritate,
Cad deasupra unor trestii ce se clatină murinde;
Famelice, însetate, fluieră, o entitate
Peste văi de gheață verde, anacronic, se întinde.

Mozaicuri-catedrale, veghea spasmelor nocturne,
Gem pe perna mea de-aur ca uleiul din icoane;
Nu mă doare că nu ții seama vrerilor mele din urne,
Ci mă dor, înfrigurată, exclamații-demoni, toane.

Parc-o putere-mi întorcea,
Privirea-nspre căruța ta,
Trasă de patru cai, trecea.
Ce neagră-mi târam soarta!

Am ajuns în impas,
diluez fiecare fărâmă de „tine”,
pierdută undeva prin mine.
Se holbează în cavitatea toracică,

Să ne fie despărțirea mai ușoară,
Ți-am pus la geam o frunză de măslin;
Amprente ți-am lăsat în deal la moară,
Acolo unde vântu-adie lin...

Îți simt durerea ca pe-o moarte de copaci,
Ca tălpile desculțe ce calcă peste scoici;
Obrajii tremur roșu de trandafiri și maci
Și mâinile ți-s calde, semn de alint de doici.

De august era noaptea. Străvezie
mătase fluturândă către zare,
când vântul, cu prelunga-i suspinare,
ne-nfiora pe piele-o poezie.

E malul cu nămol și lacu-i înțelept.
Îi infloresc în jur împărații albastre;
În umbra mea îti văd priviri sihastre,
Și-o umbră ‘naltă, zveltă ce-o aștept.

Eu nu vreau ochii tăi să lăcrimeze,
Să mă cuprinzi în lacrimile tari,
Mai bine plânsul nostru să dureze
Cât albul mut al noilor ghețari.