Poezii despre Iubire:

Mozaicuri-catedrale, veghea spasmelor nocturne,
Gem pe perna mea de-aur ca uleiul din icoane;
Nu mă doare că nu ții seama vrerilor mele din urne,
Ci mă dor, înfrigurată, exclamații-demoni, toane.

Parc-o putere-mi întorcea,
Privirea-nspre căruța ta,
Trasă de patru cai, trecea.
Ce neagră-mi târam soarta!

Am ajuns în impas,
diluez fiecare fărâmă de „tine”,
pierdută undeva prin mine.
Se holbează în cavitatea toracică,

Să ne fie despărțirea mai ușoară,
Ți-am pus la geam o frunză de măslin;
Amprente ți-am lăsat în deal la moară,
Acolo unde vântu-adie lin...

Îți simt durerea ca pe-o moarte de copaci,
Ca tălpile desculțe ce calcă peste scoici;
Obrajii tremur roșu de trandafiri și maci
Și mâinile ți-s calde, semn de alint de doici.

De august era noaptea. Străvezie
mătase fluturândă către zare,
când vântul, cu prelunga-i suspinare,
ne-nfiora pe piele-o poezie.

E malul cu nămol și lacu-i înțelept.
Îi infloresc în jur împărații albastre;
În umbra mea îti văd priviri sihastre,
Și-o umbră ‘naltă, zveltă ce-o aștept.

Eu nu vreau ochii tăi să lăcrimeze,
Să mă cuprinzi în lacrimile tari,
Mai bine plânsul nostru să dureze
Cât albul mut al noilor ghețari.

În șoapte de aramă căptușind în zori cenuși,
Pe brațe-aș vrea să-mi vii lunci arzătoare;
Când stelele pe boltă-și pun pe mâini mănuși
La inceput de beznă, lumi sunt, surprinzătoare.

Din care zodiac te-a rupt Atlas
Când prăvălit pe-un umăr i-a fost cerul,
În care-ozon te-a conținut eterul
Ca zbor să fii, și salt în hău, și pas?