Iordachi al Lupului - Vasile Alecsandri

I

Jos, pe apa Prutului,
în ținutul Hușului
La casele Lupului
Mers-a ura Domnului!
Mers-a ură și lovit-a,
Pe Iordache prăpădit-a!
El cu Domnul se-nvrăjbea
și călare pribegea
Pe drumul Bugeacului,
Scăparea pribeagului,
și cu bine el sosea,
Adăpost el își găsea
La saraiul Hanului,
Cumnatul sultanului.
Frunză verde măcieș,
Mare groază-i sus, la Ieși,
De Iordache c-a să vie
Să aducă grea urgie
De tătari cumpliți grămadă
Să le deie țara-n pradă!
Boierii se adunară
De la târg și de la țară
și trei zile se vorbiră,
Trei zile se sfătuiră
Lui Iordache, să-l înșele,
Trimițându-i măgulele
ș-un poclon de zece pungi,
Patru șaluri tot în dungi,
Două scurte, două lungi.
ș-un fugar frumos, domnesc,
De soi bun, moldovenesc,
și o carte mare-nchisă
Ca de la Domnie scrisă,
O hârtie-nșelătoare,
Poftitoare, rugătoare,
Ca să vie-Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă.
Iar de-i trebuie domnie,
I-o dă Vodă cu frăție,
între ei pace să fie!...
Iordăchel se-nveselea,
Iară hanul îi grăia:
,,Zece zile mai așteaptă
Ca să ai tu parte dreaptă,
Căci am scris la-mpărăție
Pentru-un firman de domnie,
Ori de nu, ia-ți oastea mea
și cu dânsa fă ce-i vrea."
,,Bă, eu oastea n-oi lua,
Că țara m-a blestema.
Cine-aduce oaste-n țară
Sub blestemul țării piară!"

Astfel dac-a cuvântat,
Cu hanul s-a sărutat
și spre țară a plecat
Cu Marin și cu Ciocan,
Cu Lisandru cel bălan,
și cu Zăria, bun viteaz
Ce-i cam negru pe obraz.
Toți cu inimile drepte,
Slugi viteze și-nțelepte;
Oameni buni și credincioși
Ce-s la masă rușinoși,
Dar la luptă hărtăgoși!

II

Vinerea spre sâmbătă,
El Măricăi s-arată
și cu drag o sărută
Mulțumind lui Dumnezeu
C-a sosit la locul său...
Dar în lume cine știe
Azi și mâini ce-o să mai fie!...
Iată-un grec, unul Zoilă,
Om de vrajbă și de silă,
Un trimis de la domnie,
(Negre zilele să-i fie!)
Olăcește se ducea
și la domn știre făcea
C-a sosit Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă!
Frunză verde alunică,
Grea pulbere se ridică
De la Ieși înspre Milești,
Iar printr-însa ce zărești?
Arnăuți cu șușanele,
Cu argint pe la oțele.
Lefegii și darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Iordăchele, te ferește,
Cursa rea ți se gătește!
Cei ce vin călări la tine
Nu vin ca să se închine,
Ci vin cu porunci domnești
și cu gânduri dușmănești.
Frunză verde porumbică!
Drăgălașa de Marica
Pe Iordache mi-l trezea
și din gură-așa-i grăia:
,,Hai, frate, la biserica
De sfânta Duminică,
Că de când ai pribegit
Sufletul nu ți-ai grijit!"
Iordăchel se întindea
și cu lene răspundea:
,,Mergi, Marico, dumneata,
Că eu nu mă pot scula,
Drumul lung m-a obosit,
Calul greu m-a ostenit!"
Iată, mari, cum vorbea
Că fereastra se izbea
și cădea jos la pământ
Fără suflare de vânt.
;-o icoană poleită
Trăsnea făr-a fi lovită.
Maria se-nspăimântă,
Iordache se întrista,
Dar pe gânduri mult nu sta,
Că Lisandru-i aducea
Carte mare și-i zicea:
,,O ceată de oameni mulți,
Lefegii și arnăuți,
A sosit aici din sus
s-astă carte ți-au adus
Cu poftire boierească
Să mergi la curtea domnească,
Dar ascultă-mă pe mine,
Căci ce simt eu nu-i a bine.
Tu ești mare cât un domn,
Iar de ai minte de om,
Hai cu toți să-ncălecăm,
Arnăuții s-alungăm
și de drum să ne câtăm,
Spre Bugeac să apucăm,
Pe hanul să-l ridicăm
și foc Iesului să dăm."
Iordăchel nu-l ascultă
și din gură cuvântă:
,,Bă, m-oi duce la domnie
Că chiar domnul mă îmbie
și se jură că va face
Tot ce-oi vrea ca să
mă-mpace!"

III

Frunza verde de negară,
Pe cel drum în zi de vară,
Ce se vede strălucind
și spre Ieși înaintând?
Un rădvan cu telegari,
șese negri armăsari,
și-n rădvanul boieresc
Un luceafăr pământesc,
Cu chip dulce femeiesc.
Iar pe lângă cel rădvan,
Călare pe-un năzdrăvan,
Merge mândrul Iordăchel
Cu slugile după el:
Slugi cu inimile drepte,
înțelepte și deștepte,
Ce-s la masă rușinoase,
Dar la luptă hărtăgoase.
Apoi venea după ei
Ceata de arnăutei,
Lefegii și darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Ei la Ieși cât ajungea,
Iordache la domn mergea,
Dar domnul cât îl vedea,
De mânie s-aprindea
și striga: ,,Jos pe covor,
Tăiați-i capul din zbor."
Un călău se repezea,
Iataganu-și netezea,
Dar Iordache-l aștepta,
O palmă voinică-i dă,
Cât călăul jos pica.
Apoi el se întorcea
La Lisandru de-i zicea:
,,ține tu sabia mea
De-mi taie capul cu ea,
Că nicicum nu m-a durea."
Iar Lisandru, oftând greu,
Răspundea: ,,Stăpânul meu!
Pâinea, sarea ți-am mâncat,
Nu mă vârî la păcat!"
Din nou vodă poruncea,
Arnăuții se-mbrâncea,
Pe Iordache s-aruncau,
De păr lung îl apucau,
Pe covor îl întindeau
și din zbor capu-i tăiau.
Capul se rostogolea,
în sânge se tăvălea
și pe scări se cobora
și-n rădvan apoi sarea.
Iar Mărica, vai de ea!
Capu-n brațe apucă
și plângând la el câtă,
și bocind îl sărută,
Când pe frunte, când pe gură,
Când pe gât, la-ncrestătură.
,,Alei! Doamne! strigă ea,
Facă-se pe vrerea mea!
Doamna ta să văduvească,
Neamul tău să calicească,
Târgul tău întreg să ardă
și domnia-ți să se piardă!..."
Frunza verde siminoc,
La Ieși arde mare foc.
Bate pară prin Milești,
Zbor tăciunii la Lățești,
Scânteile-n Bârlănești,
Până pe la Ciocănești,
și duc veste de-ngrozit
Că Iordache a pierit
și că focul a zbucnit
Din blestemul cel cumplit!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri