Corespondenţă pe un arbore - Ion Caraion

Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om.
Se uitau ploile îndărăt, Eli, şi tăceai.
Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce nu ne-a mai dat mălai –
numai batistele de sânge mai culegeau anii din poem.

Amândoi eram – singuri – cu cioplitorii din tesle.
Vor sosi animalele, bani vechi , pe cetăţi...
Să ne culcăm!...Iezii negri ne-au tăiat fruntea-n bucăţi.
Nu mai credeţi, oameni de argilă, c-a trăit Iisus într-o iesle.

Ştiau că ne-alungă îngerii, dar nu ne-au mai spus.
Arborii duc în braţe mărci poştale şi beţe.
Ne-am îmbrăţişat cu femeile şi-am mâncat mere pădureţe
Puteam să-ţi scriu multe... (spune faptul că nu-s).

Eu mă întorc, dar gândacii au să scuipe aici
Nu ne vor buruienile. Vom muri, plini de mâzgă, pe cornute maidane.

Maica Domnului sluţită avea ochii de castane.
Ne-au bătut pân’ la ziuă căţeii febrei c-un bici.

Frunzele aşternute în parcuri au servit de chitanţe la joc;
Ziua întreagă cioclii toamnei procesionaseră funest.
Nu-i mai duce, băiete, inimii acest zbucium, acest...
Suflete cu paşaport voiajează către Cerul de Foc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.