Ina M. - creaţii proprii

Se frământă cerul și ne copleșește,
Nu cu –încărunțirea care ne privește
Ci cu supărarea nepăsării noastre,
Cunoscând dorința minților sinistre.

Nebună e lumea de crede că poate
Că știe și poate să facă de toate,
Nebun este omul ce spune că știe
Secretul din viață ce-l face să fie...

Mozaic de sentimente,
Răni, extaz, mare și munte
Se deschid în valea nopții
Și încarcă drumul minții

Ah, m-a înțepat ideea
De-a cunoaște epopeea
Luptelor cu munții albi...
Vai de mușchii mei cei slabi!

Alb e darul iernii coapte,
Mă întind pe el, pe spate
Și e alb ceru' înrămat
De oraș, cătun ori sat.

Stoluri de păsări însângerate
Trec peste dealuri pietrificate.
Apune soarele peste copaci
Și vântul blând îți spune să taci.

Doamne, ce e omu'-în viață?
La- început pe a lui față
E lumină, bucurie...
La final durerea vie!

Amar e gustul dimineții
Când de departe, tinereții
I- ai zis "Adio!" și- ai plecat
Pe drum cătând un dumicat.

Pe o frunză veștejită
O furnică stă, ezită
Să continue să ducă
Coaja spartă de la nucă.

Ce frumoasă este mama
Peste trecerea de vreme,
Doar acum îmi pot da seama
Care- i rostul ei în lume!