Hlh98 - creaţii proprii

Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc astăzi mormântul,
Din durerea soarelui, eu astăzi, îmi iluminez pământul.
Și-mi convine a spera
C- o moarte astfel nu e rea...

În umbra acestei pustietăți
Mă închin liniștii.
În fața mea se nasc trecuturi
Dar rămân tăcut.

Fior al nopții ce-mi adie
Veșmânt cald în flori de reverie!
Aidoma îngerilor călători
Tu-mi colinzi noapte de noapte,

Cum coboară noaptea-n dans de umbre
Peste certitudini totuși vagi de orișiunde!
În ceasul acesta-tu doar pe tine te ai,
Răscolești în întuneric amintirea unui rai.

O flacără târzie în neant,
Un hău de necuprins, agonizant,
O gheață-n templu-nstrăinat-
Moartea astfel te-a-ncifrat.

Mireasă-a timpului etern,
Stea a îndepărtării ce doar îngerii discern-
Tu m-ai fermecat cu-a ta magie
Renăscând în mine viață, renăscând o reverie .

Mereu am simțit că sunt iubit,
Copil eram. Și eram fericit.
Și visul vieții mele era ocrotit
De-un soare-al tinereții, un soare împlinit.

Îmi pare că tu încerci a sfida nemurirea printr-o singură privire, ori ești lacrimă vărsată, de dumnezeire ?
Să fi tu fragment din îndepartatea stea
În a timpului cărare - un izvor în a crea ?
Ori în vise ispititoare - doar o pulbere curată în minuscul dans de nea ?

Mintea ta e o constelație !
Ah- Poete - rememorează-n al tău cânt
Cu o șoaptă și-un cuvânt
Frumusețea acestei nopți ca altă dată.

Îmi complic iar existenta
Căutându-mi chintesența-
Filosofez doar nebunii,
Kilograme-ntregi de poezii.