Hlh98 - creaţii proprii

Poate că nu îți place acea comoară pe care o descoperi în mine.
Tacită, mocnind precum un miez al primăverii în lustrul unei ierni aproape învinse,
Îți ofer luminile cele mai stinse.
Cum? Tresar în tine o schimbare, realitate potrivită, spre origini stalactită.

Când nu ești lângă mine
Te simți din ce în ce mai bine.
Credeam că sunt ca tine.
Și dorul iar mă umple,

În ochii tăi citesc mistere
Ce nu le-au deslușit savanții nici în cele mai înseninate ere...
Lumina lacrimilor tale zâmbet cere.

Odată te-am citit in stele
Tu- debut al bunăstării mele.
Un Adam în paradis, izgonind gândirea moralizatoare
Am răpus minciuna și-adevărul, și-am sădit din cel mai minunat mormânt o lume catalizatoare

Al tău surâs șarmant mă electrifică,
Ah- ce vorbesc- tu ai o înveselire magnifică.
Cunoaștem amândoi
Că trecutul ne-a purtat prin ploi

Mă nasc împreună cu poezia mea.
Ce prilej minunat-
O excursie-n infinit
Scânteind fotoni ai nemărginirii.

Ironii?
Briza ce o simt
Printre oase rătăcind
Îmi provoacă agonii.

Azi mă-mbăt cu tot ce mă învinge.
Orice flacără murdară lumina tinereții stinge.
Însă sub a nopții insistență
Înțelesurile toate-mi tac- absență.

Sunt cuprins de-o rază roșie
Izvorâtă din Infern,
Dăruit voi fi cu tine
Poeziei în etern.

Când două inimi bat în armonie
Se sudează rodul primăverii
Ce durează-o veșnicie.
Imaculat dar imperfect, privesc acest defect ce ne-a fost dat din rodul unei dimineți înseninate.