Cenuşa şarpelui - Gheorghe Istrate

(lui Dumitru Pricop)

La vârsta unui sâmbure chemat
să crape-n noaptea nopţilor o uşă,
lovit de aştri iar m-am întrebat:
de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,
de ce un om renunţă şi dispare,
de ce lumina veşnicilor sori
se stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,
va trebui să intru în săgeată,
mătasea vremii să o sparg adânc
cu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sân,
deşi singurătatea-n buză-i curge,
el îndemnat de şarpele străbun
din carne laptele răstit şi-l smulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigă
de-a valma cu-ntunericul din stea,
prin trupul lumii cineva mă strigă
şi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel, rănit de vulturul etern
ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte,
aud cum site uriaşe cern
prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.
Lumina ca un şarpe bate-n uşă.
Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de ce
miroase clipa totuşi a cenuşă?...

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gheorghe Istrate