Singur - George Topîrceanu

Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg,
Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg.
E noapte. Vântul toamnei aduce de departe
Un freamăt de suspine prin sălile deşarte,
Căci a pornit monarhul încovoiat şi chel
Oştiri din şapte neamuri să moară pentru el!

Făclia luminează fantastice vitraiuri
Şi-n umbra colorată ca umbra din seraiuri,
În liniştea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat,
Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat:
— "Stăpâne, codrii urlă şi râurile gem,
Din fiece colibă se-nalţă un blestem
Şi-n inima mea scurmă părerile de rău!
Stăpâne, slobozeşte de-acum pe robul tău..."

Dar vântul geme-n noapte:
"E prea târziu, bătrâne!
Pe ţarinile noastre de-a pururi va rămâne
Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta.
O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta!..."

Tresare împăratul. Mişcând încet din buze,
Încearcă să-şi adune gândirile confuze...
Dar două diamante strălucitoare curg
Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg,
Şi-n liniştea solemnă, cum pică pe parchet,
Par două lacrămi grele şi mari — de spermanţet.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: George Topîrceanu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.