Gabriel cristea - poeziile altor autori

M-asemăn pământului
ce-i pustiit de veacuri.
Mai greu îi fuse cerului
cu mine să se-nvețe.

Gândiți-vă la făpturi
mute, telepatice;
gândiți-vă la fete
oarbe și apatice;

Copii fiind, noi o numeam: ,,străduța'',
Iar ea se bucura c-o drăgăleam,
Pe suferindul ei contur noi desenam
Atâtea jocuri de șotron.

Îți iubesc sprâncenele, părul, te dezbat pe coridoarele
de-un alb pur, unde se-alintă fântânile
luminii,
îți analizez fiecare nume, te mușc cu finețea

Îți ating gura, cu un deget îți ating conturul buzelor, o desenez de parc-ar fi ieșit din mâna mea, de parcă pentru prima dată ți s-ar fi întredeschis, mi-e suficient să-nchid ochii pentru a o deschide toată și-a lua-o de la capăt, dau naștere de fiecare dată liniei pe care mi-o doresc, gura aleasă de mâna ce-ți mângâie fața, o gură preferată dintre toate, cu libertatea ne-ngrădită, aleasă de mine, pentru a o desena cu degetul pe chipul tău, și dintr-un capriciu nu caut să înțeleg coincidența perfectă cu gura care surâde sub mâna-mi ce te desenează.
Mă privești, de-aproape mă fixezi, din ce în ce mai aproape, și-atunci jucăm ciclopul, ne privim din ce în ce mai de-aproape, iar ochii ni se măresc, se apropie unul de celălalt, se suprapun și ciclopii se uită unul la altul, respirând derutați, gurile se-ntâlnesc și se luptă înfierbântate, mușcându-și buzele, înfrânându-și între dinți limbile ce se joacă pe bolțile prin care pătrunde aerul îmbibat cu parfum vechi și liniștea. Apoi, mâinile mele caută să se scufunde în părul tău, îi mângâie încet profunzimea în timp ce ne sărutăm ca și cum am avea gura plină de flori sau pești, de supraviețuiri, de arome obscure. Chiar dacă ne mușcăm durerea-i dulce, chiar dacă ne sufocăm într-o scurtă și teribilă absorbire simultană a respirației, moartea asta instantanee e frumoasă. E-o singură salivă și-un singur gust de fructe coapte, iar eu te simt tremurând în mine ca o lună pe luciul apei.

traducere - g.Cristea

Actul al treilea

Primul cadru

O ficțiune ești? Sau poate o himeră?
Un vis făcut din carne, ce-i viu și e frumos?
Un fulger de lumină? Se-ntreabă nebulos
magu-ntrupat în primăvara efemeră.

Cerul era albastru...albastru..albastru.
Răsuflarea cu care ardeai luna cuptor
începuse să rumenească măiastrul
poienii, pe unde șerpuia un izvor.

Pe coastă. Marea fulgeră-n crepuscul.
O barcă taie valurile calm,
Trandafiriu, din ape, crește psalm -
Și fiecine-și țese vis minuscul.

În noaptea asta sunt singur cu întunericul
iartă-mă dar îmi voi asculta un pic inima
orice-ar bate libertate tristețe iubire
în adâncul ei sunt toate aceste sentimente