Când cerul mă privește, am învățat s-ascult
Ce bucură auzul iubitei dintre morţi,
Aceeași melodie cu lacrimi din trecut,
Aceeași amintire, o torță pentru toți
Cu flacăra ce joacă demonice văpăi
Când eu devin o carte atât de învechită,
Când eu devin, în grabă, poveste-n ochii tăi,
Iar rodul ei, uitarea la care-i osândită.
În praful care stinge a strălucirii minte
Sunt eu, în urma lumii, cu inima-n război,
Se zbate fericirea murind printre cuvinte,
Îmi plâng inexistența din viața de apoi.
Dar poate, cine știe, voi fi-nțeles greșit,
Din mintea tuturora voi dispărea ca-n vis,
Că am ales o cale ce duce spre sfârșit,
Eternă frâmântare și-un paradis ucis.
vezi mai multe poezii de: M Horlaci
Detalii poezie:
Distribuie pe: