Car pașii agoniei prin nudele corvoade,
În sânge încă port amarul descompus;
Se înnoptează iară și Raiul ne dă roade
Cu turma lui de oi, de lupi dinspre Apus.
Eu rabd aici zăcândă cu pieptul meu cel greu,
Aici unde se-adună tristețea lumii-ntregi,
O rană dă să ardă plăpând în trupul meu
De n-ar fi poezia m-aș prăbuși, înțelegi?
Infernul meu cărbune din nou pace nu-mi lasă,
Eu ca să-l sting cu gheață ar trebui din iarnă
Zăpada s-o culeg, s-o pun în umbră deasă
Din fulgii ei sa ‘nalț biblioteci sub goarnă.
Cerneala s-o presez în foi imaculate,
Să smulg din negrul lunii un fir înaripat
Ca să mi-l leg țărână de plete ondulate,
Să-l pun într-o vioară ce geme-ncercănat.
În palma-n care-adormi, e dragostea mea plânsă
Și toamna ruginie dans galben își împlântă,
Prin mușchii de oglindă pădurea e restrânsă
Iar inima-mi livrează dalii ce nu cuvântă.
Oamenii preistorici pictau imagini cu animale şi vânători pe pereţii peşterilor. Aceste creaţii sunt numite picturi rupestre şi unele dintre ele sunt mai vechi de 40.000 de ani.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Detalii poezie:
Distribuie pe: