Prefață - Eusebiu Camilar

Prefața autorului, în versuri, la Valea Albă, dramă în patru acte, în versuri, de Eusebiu Camilar, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957


Înalte imnuri, elegii domoale,
Nu-i timp destul să vă-mpletim în jerbe!
Cu cât ni-s nouă tâmplele mai goale,
Pădurile se-nalță mai superbe...
Îmi pare rău că timpul n-o s-ajungă
Pentru atâtea ode şi litanii;
Cu cât cărarea vremii e mai lungă
Cu-atât încet ni se scurtează anii...
Alcătuit-am doar o tragedie,
Din stinse vremuri, simple şi mărețe,
Şi-a fost alcătuirea jucărie,
Căci am gândit-o-ntreagă tinerețe...
Îmi amintesc, când, scriituri şi semne
Descopeream sub florile ruginii
Vechi clopotari cu-nfățişări solemne,
Se înşirau la rând, alexandrinii...
O tragedie-n versuri? Cum vă pare?
Cu patimă am scris aşa, anumea,
Am vrut să sparg obşteştile tipare,
Nici astăzi să nu fiu în rând cu lumea...
Am îndrăznit! Ei, şi? Cu opul gata
Aştept aici, neaşteptat de nime,
Şi ştiu prea bine care mi-i răsplata,
Când voi aveți imperiale rime...
Şi totuşi vin, voi, făurari de versuri,
Cu cea mai mare dintre cutenzanțe,
Să urc prin arzătoare universuri
Pe aripile acestor prime stanțe...

II

O, ştiu că Eminescu-i cel mai mare,
Că nentrecut rămâne, un mileniu,
Şi totuşi, când încep să scriu, îmi pare,
Că am aripi titanice, de geniu,
Că mă măsor atunci cu infinitul,
Că timpul îl robesc sub a mea pană,
Că marmora o-nfrunt şi-nfrunt granitul,
Într-o statuie jupiteriană,
Pe Keops îl întrec în măreție,
Pe marii Sciți din ale vremii valuri,
Ce se-ngropau cu mândra lor armie
Să putrezească-n uriaşe dealuri,
Că rup sigilii de pe noi concepții,
Că vor țâşni izvoare de lumină
Atât de orbitoare, că-nțelepții
Din lungul vremii, vor cădea în tină,
Acoperindu-şi fața cu veşmântul
Orbiți de revelații geniale...
Când scriu, o simt prea bine cum cuvântul
Exprimă adevăruri epocale,
Și râd în sine-mi spre antichitate,
Spre Evul Mediu râd! Poeți? Renaşteri?
S-au stins în noaptea vremii, toți şi toate...
Atunci încep întâile cunoaşteri,
Istoria începe doar în clipa
Când îmi aşez creionul pe hârtie,
Când vine insomnia cu aripa
Să mă vegheze-n vechea mea chilie...
E, Cronos, sclavul meu! Îl țin sub scaun,
Pân’ ce-mi sfârşesc poemul, dimineața;
Atunci, se pierde-n codri, ca un faun...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe cei ce n-au simțit în gene ceața
Amărăciunii, eu îi rog să tacă!
Nu sunt poeți, ci risipesc cerneala!
Li-i inima şi mintea prea săracă,
Dacă nu simt cum roade îndoiala...
Poeți adevărați, v-o spun doar vouă
Căci înțelegeți! Ştiți doar cît de crunt e...
Cu fiecare îndoială nouă
Se-ndeasă zbârciturile pe frunte...
Credeam adeseori că tinichele
Am înşirat în colier de salbe,
Deşi erau ca aurul de grele...
De câte ori, în marile nopți albe,
Mai credem că supunem infinitul,
Si evurile omenirii! Însă
De câte ori ne află răsăritul,
Dezamăgiți la lumânarea stinsă...
Aceasta-i pâinea noastră! Purtăm steme
De vulturi uimitori ai îndrăznelii.
Şi când sfârşim cu zborul prin poeme
Ne prăbuşim în pulberea-ndoielii...
Noroc că sunt prieteni şi cenacle,
Şi-avem tipar! Căci altfel ce ne-am face?
Ne-am tot închide stanțele în racle,
Şi cititorii i-am lăsa în pace ...

III

Îngăduiți-mi deci, prieteni fauri,
Să vă citesc istoria aceasta!
Atenția chemați-o din coclauri,
Şi, de se poate, astupați fereastra,
Să nu mă vadă rudele, vecinii,
Că-n pragul bătrâneții fac tirade,
Că mă înşfac la luptă cu Elinii
Ce-au scris nepieritoare Iliade!
Ce-ar spune cumnățeii, copilaşii?
M-ar socoti drept apucat de viciu,
S-ar strânge în consiliu toți urmașii
Şi poate m-ar închide în ospiciu ...
Degeaba s-ar căzni moştenitorii
O bucurie mare am, doar una:
Că n-ar afla în sipet perceptorii
Decât argintul ce-l revarsă luna,
Şi nişte manuscrise-ngălbenite,
Sărmane suveniri atât de triste,
Ce n-au putut la timp să se mărite,
Că nu erau destul de realiste ...
Şi de-ar afla nepoții prin cămară
Creioane rupte, pene vechi, să ştie,
Că-s resturi din maşina temerară
Cu care-am vrut să zbor în veşnicie!
Şi-or hotărî moştenitorii sadici,
Fiindc-am fost doar strângător de stele,
Cum să-mi înalțe monument pe Oadici.
Celebrul deal al păstoriei mele,
Să vină generații fără număr,
În iernile de mâine, să mă vadă
Cu-n început de togă pe un umăr,
Pe celălalt cu-o zdreanță pe zăpadă...

IV

Încolo, pace ! Astupați fereastra,
Şi să începem... Râdeți de pe-acuma?
Rog, ascultați întâi... şi pozna asta
Se va topi ca roua şi ca bruma,
O, n-aveți grijă! Cine-o să mai ştie
În câțiva ani, cum m-am topit pe ruguri
Alcătuind această cărțulie...
Pe-atunci, voi fi de mult, adânc sub pluguri...
O, n-aveți grijă, veşnicia-i mare.
Şi este loc! Deci haideți la daracuri,
La scărmănat! Căci vreți cu disperare
Să potopiți întinsul unor veacuri!
Vă rog, poftiți! Iertați-mi îndrăznea
C-am năzuit să mă însor cu cerul!
Nici nu visez, părăduind cerneala
Pe lângă Pann să-mi am şi eu ungherul!
Nu vă-ntristați! Rămâneți voi, poeții,
Voi,cântăreții mari, adevărații,
Să strângeți din câmpiile vieții
Belşuguri pentru alte generații...

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Eusebiu Camilar



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.