Mă întindeam în iarba bogată de pe deal;
În juru-mi, smârcurile de floare erau pline,
Se auzea miracol, bâzîit de albine,
În dulcea delăsare găseam râvnitul mal.
Nu mai vroiam s-aud vuind mereu prin vine
Etern nemulţumitul, neîmplinitul val,
Puteam în fine şi eu, ca orice animal,
Să-mi scald în aer trupul, era aşa de bine ...
Din toată frământarea nu rămânea să fie
Decât bătaia calmă din inima-mi pustie;
Atunci, în norii repezi văzui pe Dumnezeu.
Îşi desfăcea mantia pe cerurile-albastre,
Din ochi îi curgeau lacrimi, strălucitoare astre,
Făcea un semn de pace, şi îl vedeam doar eu.
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Detalii poezie:
Distribuie pe: