Suntem un mãr
ce a fost tãiat ȋn douã
iar jumãtãțile
strãine
nu se mai oglindesc.
Eliberate,
stȃngaci, se rostogolesc
pe unde drumul
le duce.
Și cu coaja-n jumate,
încet,
timpul le ruginește,
iar semințele și ele
pe pãmȃnt
se pierd.
Din ele copaci,
fãrã trecut,
și ramuri ȋnflorite,
apar.
Iar fructe vor cãdea
iarã,
ȋnsa din jumãtãți
ce se usucã
ȋn depãrtare,
niciodatã ȋntregul
nu se va ivi.
Așa cum nici noi
zemos
nu vom mai curge
pe buzele
iubirii.
vezi mai multe poezii de: poeziikrl
Detalii poezie:
Distribuie pe: