Dracul Roșu

joi, 06 februarie 2025

Prin văi de-argint, în tropot de copite,
În flăcări, caii, prin cețuri negre, topite,
Înspre Chilia se-ndreptară, Chilia de piatră,
În locu’ unde Achillea a vărsat sânge de vatră.

Unde s-aude duhul dinspre Insula Șerpilor,
Printre grânare cu pâine de casă răscoaptă lor,
Trecea prin apă cu tot cerul la picioare,
Al nostru Domn cu barba sa-nsorită boare.

Cu lutul roșu până la genunchi înșiruit,
Cu spatele voinic, nicicând atins ori biruit,
Familia-l aștepta-n munți, când au vestit fuga,
Pe Vlad să-l aibă Dumnezeu în pază se ruga.

Din al său sânge curgând, se-ncorona un curcubeu,
În zi când otomanii venit-au cu mâini de derbedeu;
Cu ochi boliți și cu musteți răspicate,
Găsiră doar fântânile plângânde, secate.

Nici animale nu întâlniră, nici urmă de vreo ciută,
Alese ca să moară decât să fie-o pradă vrută,
Spahiilor siloși, cu-al lor grumaz de vită,
Iar apa românească, apa nu vru să le fie servită.

Gllia strămoșească, verdele, groapă mare săpară,
Satele se-narmară cu foc mare, gură de pară;
Și-a stat sultanul cu buzele uscate vreme de-o săptămână,
Iar soldații au stat cu burțile flămânde, cu săbii-n mână.

Dar mai 'nainte de toate acestea, Vlad înfiorătorul,
Vlad, aripi negre de corb, Vlad triumfătorul,
Degeaba el nu a stat, a uns țepușe și le-a ascuțit,
Căldura ajutându-l să prefacă cel mai încins cuțit.

În codrul des, printre stăpâne stejărișuri,
Castel de țepe crude-a ascuns prin umede tufișuri,
Și s-au arătat în zare, cu coifuri grele, de oțel, otomani,
Cu spade lungi și tăioase, ai Țării Românești, dușmani.

Cornurile răsunau printre zgomotul de săbii,
Păsările, țipete scoteau precum moartea unei vrăbii,
Trupurile șuierau ca șerpi lungi, răniți, fantomatic,
Corturile de pânză groasă, fluturau viforatic.

Copacii ardeau ca-ntr-un război al torțelor străvechi,
Livezile se scuturau de cadavre în loc de mere perechi,
Cerul purta veșmânt de foc în a zeilor nuntire,
Iară Vlad purta roșie mantie în a valsului zămislire.

În ochii săi cei negri ca mura coaptă și neculeasă,
Noblețea-i strălucea ca-o haină nobilă din vii aleasă,
Privirile de smoală îmi țes și-acum bătăi în piept,
Mi-aduc aminte bine, vă spun eu vouă, drept.

Priviți azurii ape cum curg și cum socot,
Al nucului lemn dulce, al pinului alb cot,
Cu teii înfipți în sânge, așa eu îl întâmpin,
Pe Țepeș Vlad, domnul, o roză, un dur spin.

Pe sub cămașa de pânză, un giulgiu moale trece,
Volatil și-nroșit precum zorii unui soare rece;
Iar un armăsar voinic, cu coamă acaju în vânt,
Din zboruri violine alină răni de bici, și răni de pământ.

Se-arată iarăși păsări nevăzute, fără aripi în văzduh,
Pe obraji îi curge sânge și respiră străveziu al său duh,
Vede-n gânduri dar nu zice, zdreanța de mătase galbenă,
Ce-avea noduri de prapur și pielea nisipoasă, de balenă.

În Cetatea Egrigoz, unde îngerii împietriră, nuzi,
Îngerii cu cap de marmură, cu trup căprui, scunzi;
Îmbrăcați în dalbă piatră, și-n tăceri, nu glăsuiau,
Doar privirile ca-o mamă blândă în Rai îl suiau.

Vitrega adolescență, galbenă fiere fuse un ac,
Cu fierturi vindecătoare, aur negru, afrodisiac;
Demoni pielea îi spalau, plasma țâșnea vânjos,
Ochii-i păreau doi șerpi sticloși, în delir vertiginos.

Peste suflare îi turnau gheață, spirt pe corpul mușchios,
Dragostea de țara sa îi ajunse dragă până la os;
Presăra pe suflet fidelă soartă, unde țeapa-i fu amantă,
Numai Dunărea știa aroma de lămâiță, gustul ceaiului de mentă.

Crud sultan, cu ochii răi, ce domnea peste cetate,
Noaptea cucuvea era, ziua se scălda în lașitate;
Însă Vlad răzvrătit era și striga ,, Voi muri pentru dreptate!”,
Îndrăzneața gură-nșira cuvinte înfiorătoare de moarte.

Undeva într-un delir, codrii tremurau adânc,
Naltu-i vis halucinant, se alăpta la sân ca un țânc;
Vedea Țepeș, fețe livide de bărbați, burți în aer suspendate,
Peste pădurile străbune plopi cu fețe de lacrimi inundate.

Stejari bătrâni, nuferi pe deltă, ramuri lungi, țepelor stăpâne,
De la Arfeu se scurge un val de apă roșie prin lan de grâne;
Ca un izvor de maci se-nfășoară peste turnuri,
E spuma sângelui brunetei Anastasia, fermecători nuri.

În casa unui țesător harnic, iscusit, copilă în țol albastru,
Cu ochi profunzi și bleu ca luciul apei de pe Istru;
Fecioara zăpezilor în dumbravă sedusă se lasă,
Săsoaica cu chipul de stele și cosițe ca pâinea de pe masă.

Katharina împodobea ulițele cu ale surorilor scântei,
Cu fuste lungi și brâu de foc din flori galbene de tei;
Crescută la mănăstire inima lui Vlad într-o secundă-nmărmurea,
În văzul ei și stânca cea pietroasă și zgâriată pierea.

În orizonturile înfierbântate, pădurile de fag ard fumegând,
Focuri slobode se-nalță și fumuri de lemn într-un gând;
Gingașe raze solare pătrund ascuțitor ca-un descânt,
Printre troienile afumate murmură al cenușii cânt.

Neagră baie de lut, în ale mulțimilor șiruri, turbate,
Răcnete vibrau acut, răcnete de ieniceri morții destinate;
Spahiii lui Allah imploră un strop de milă, recele din ape,
Însă Vlad Țepeș țipă că doar cu sânge de dușman voiește să se adape.
În zariști muntoase, pe creste cu nămeți,
Lumina împrăștie orbitor albui dimineți,
Oștenii sunt călare iar caii sunt îndrăznitori,
La oaste merg valahii, cu bocancii lor vânători.

Codrul își plimbă lumina prin ramuri înălbite,
Crucile de lemn cu miros de fum stau învelite,
În al aerului stingător, printre stejarii șerpuitori,
Și se prefac într-un regat de umbre și muritori.

Ramuri dese și stufoase sub negrul nopții ce petrece
Prădătoarele ce așteaptă hrană ca să mestece;
Și-un altar noroios, petrecut de-un curcubeu,
Galben-maroniu, stacojiu, sfârșind în dungi bleu.

Ciorile pe-o cracă arsă, ciugulesc înspăimântător,
Dintr-un hoit cu carnea trasă în țepușă sau tăiat de un topor;
Gust de sânge le îmbată și nu-i groapă în pământ,
Nu-s sicrie, nici morminte, doar sunt mațe-n vânt.

Țepeș, naintează ferm îmbrăcat ca un sultan,
Pletele-i curg în afară, negre peste umeri în van;
Agățat de-o ramură din spini vede un trup care se-nchină,
Ori vreun mort, ori poate-un viu, un ateu care suspină.

Pentru-a țării libertate el culege fulgi într-un sac,
Caii au mâncat ovăz și cu fân bun s-au îndestulat;
Iată-i toți sunt o nevoie și un singur neam sunt toți,
Pace să aducă țării sub pământ petreacă morți.

Cavalerii par sălbatici, coifuri de argint pe tâmpla lor,
Strigă tare că vor ca bătălia s-o învingă tuturor;
În genunchi să vadă turcii, să-i chelească de nărav,
Să se zbată în picioare ori legați în lanț de sclav.

Oastea se așază în față, în pădurea cafenie,
Flamuri sub raza lunii, ieniceri umflați, suferinzi de hernie;
Lacome, stelele-cristale întind lumină-n ajutor,
Țepeș pe o șa călare, învârtind o fuște ușor.

El se dă drept otoman și se apropie de sultan,
Luându-i prin surprindere taie capetele în lan;
Ca pe-o lege el omoară toată pleava lui Mahomed,
Ori le-nfige în spinare pari prin vertebrele grunjoase, demn.

Steaguri roșii ridicate flutură prin arbori nalți,
Semiluna îngenuncheată îmbujorează a’ valahilor pomeți;
Parcă au înviat dragonii de pe flamura înroșită
Iară cârpa lor de staul se cojește -o cerșită.

Războinicii muriră când au sângerat din scoarță plopii,
Stejarii au purtat doliul vieții și doliul gropii;
Albastrul cerului a devenit un zid greu de metal,
Luna luminând brândușe violacee pe-un tărâm fatal.

Privesc ținutul morții pictat în roșu și în negru,
Pe ici pe colo întrezăresc doar sufletul greierilor din codru;
Frunze albe acoperind cu veșmântul lor volatil,
Trupuri de ciocoi cu pântece despicate ostil.

Vlad domnul, plângând cu lacrimi lungi,
Sângerii,
Cu obrajii jupuiți, cu mâini de țurțuri și palmele plângerii;
Biruitor în luptă, dragonul alb al stelelor,
Ciubotele din piele -pulbere de nea ielelor.

Spinii întregii lumi din văi se scuturară și din oase,
Se nălțau din băltoace roșii formând coroane țepoase,
Creștinii într-o rumoare pe frunte-și pun cununi,
În cor ei se-ntreabă de astăzi-i duminică sau este luni.

Era un timp de moarte, de libertate era un timp,
Sugrumați-n lemne se odihneau hoții de pământ, în ghimp’;
Cuceritorii lui Allah -Satan, cu gâturile sfârtecate,
Cu ochii vineții, cu trupuri tremurând în vânt-oh, moarte!

Se îndepărtară caii de norii lăcrimoși,
Steaguri ridicate-n sus, lacrimi pure de strămoși;
Îl urmau pe Vlad în linie, și-n tăcere și în urmă,
Osteniți cu pașii mici, caii se-nhămau la brumă.

Să descălecăm ai noștri cai cu copitele încinse,
Să descălecăm pământul pârjolit cu morți întinse;
Înspre casele de piatră pașii arși să-i îndreptăm,
La familii nestemate să pornim și să cântăm.

Din pocale de argint apa curgă ca un vin,
Galbene amurguri poarte curcubeie ca de in;
Domnitor sosește-n poartă lăsând capete în urmă,
Ca furtuna de pe mare calcă pragul casei humă.

Moșii nevăzuți îi lasă scrisuri negre pe cuvânt,
Ochii vii îi scriu pe apă, pe pământ, pe pală de vânt;
Gerul lumilor de somnuri, amorțesc eternități,
Fluturi de vapori pe tâmple ung cu mir entități.

A semnat pe-un cap de turc cu curaj și cu dispreț,
Cere vin pentru sete din potirul lui de preț;
Din strugurii ce varsă sânge în pahare aurite,
Să servească solia insolentă cu amintiri întipărite.

Luna în nopțile însetate se adapă din fântâna,
Cea de aur pur, vestită, cu ciutura veche de stână,
Nimeni n-a îndrăznit s-o fure, nimeni urmele își lasă,
Doar basmale de fecioare duc culoarea ei acasă.

Prizonierii jupuiți, sub nisipuri și sub piatră,
Povestesc de câmpuri late cu iarba albastră;
Câmpurile morții fum și zgură flutură spăimoase,
Încolăcesc în zare stâlpii din câmpiile spinoase.

Țepe aurii poruncă pentru soli să făurească,
Meșterul cu plete albe, și cu vocea femeiască;
,, Gata sunt, Măria Ta, gata sunt pentru al tău leac „,
„ Hai mai fă-mi cu mâna ta, tot atâtea cât-un veac! „

Dunărea-i trimite spumă, maluri gri și-o grea spadă,
Codrul îi oferă frunze și palate de zăpadă;
Ceața-i albă, roua-i roșie, pinii sunt nemuritori,
Luna-i simplă, e frumoasă și-are ochii uimitori.

Eu nu judec sărăcia, nici nevoile, nici anii,
Eu ii judec pe bandiți, cuib de hoți și dușmanii;
Zise Vlad într-o oglindă, ochii-i-s plânși, înlăcrimați,
Eu nu judec bătrânețea, eu ii judec pe damați.

Din tălpi îi curge sevă de buni arzătoare,
În inimă o țeapă îl trage usturătoare:
,, Eu nu judec sărăcia, nici neajunsurile, nici oșteanul,
Eu judec trândăvia, batjocura și condamn sultanul! „

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.