Caraban Bogdana - creaţii proprii

Te vei însura într-o zi, știu, vei avea și-o
casă plină de copii, de fete, de băieți,
dar gemeni cum eram noi doi pe banca din parc,
cum erau valurile mării îngemănate, nicicând

Luna ca un fruct rotund, albastru,
Pânze nude peste ape își desface,
Marea, valu' își ridică de pe perne moi,
Degetele ne cern cristale fine, de stâncă.

În casa noastră de cenușă,
Cu candelabre împăienjenite,
Pe-un scaun de stejar regal
Stau și privesc tulburi apusuri.

În pantalonii mei de lână vechi,
Cerșiți pe câmpul brun cu macii roșii,
Cu capul gol și pletele din brumă,
Înmoi cerneala în argintul iernii

Călătoream pe-un drum bătrân, țărănesc,
De unde puteai vedea cu ochiul liber cum opresc trenurile în gară,
Cum trece o locomotivă îmbrăcată-n fier;
Pășeam pământul cu picioarele grele,

Pe puf de păpădii un bard stă cu ochii la lună căscați,
Se întreabă oare poate luna să umble desculță sub nori,
Acolo unde timpul e noapte ori zi uneori,
Să nu fie oare mocirlă să-și murdărească albul din călcâi?

Un pat de fier cu reci cearșafuri, cu reci dungi
Și-un perete unde varul e-o legendă, o pernă roșie,
Îmi înfioară degetele moi de la mâini
Și cerul îmi pare-o cupolă neagră, fără licurici solari.

Ești când un soare, când un iad strălucitor,
ești un înger fluture și un vierme murdar,
deci în gândurile mele ești un demon
ori un heruvim căzut, Ierusalimul tău albastru îmi întoarce fața dar focurile tale secrete îmi ard fața.

Într-o cutie un inel înnegrit de timp și plâns,
Se ascundea de ochi și de lumină,
Până-ntr-o zi când o bronzată doamnă cu breton,
Într-un colțișor dosit l-a întâlnit.

Ce este albastrul meu pentru tine?
Poate vreo tulpină căzută pe câmp,
Un parfum ce prin păr îți trece ca o emoție,
Ca un gând, cândva cunoscute, știute.