Caraban Bogdana - creaţii proprii

Ca doi nebuni ne-am fi iubit,
La piept de mă primeai cu seară,
Ți-aș fi atins gingașul păr

Din neguri spre mine sosi, medicul,
Doctorul de dorință aprins.
Era foarte frumos. Ca în diminețile cu soare portocaliu îmi tulbura trupul precum razele cerul.
Îi scriam pe mâini o poezie.

Dorm îngeri pe aleea parfumată,
Egrete cântă despre deltele cu nuferi;
Bătrân, pe-un cal, stă Mircea cu coroana așezată
Și-o sabie în mâna dreaptă cizma-i oțelește.

În casa frunzelor din piatră,
Un ceai de thymbra fierb;
Cocorii au coborât din stele,
Înspre prânzuri vase poposesc.

Pe banca lumii sunt aripi rupte de ploi,
Spectacole cu șerpi de piatră și strigoi;
Mi-e dor de viața în care să fim albaștri, goi,
Să ne spălăm de vânt cu brizele din noi.

Venus iese din pământ și din spice își croiește,
Rochie pe trupul alb, însuși părul se-mpletește,
Printre dantele de perdele lungi și de gheață ața
Iar la pas printre agrișe nimfele cu coc de soc

Îmi amintesc fereastra și ochii tăi frumoși,
Când ziua însingurării lucea sub pleoapa lor,
Îmi amintesc de tine de-un negru tremor,
Ca cerul fără stele, ca norii friguroși.

În negrul închisorii de rugină,
Inima mea era frumoasă, în extaz.
Te iubesc cu mila furtunii de gheață,
În coama de suflet te-am cuprins.

Sus, la Golgota, un craniu e alb,
Vântul e rece, e noapte, tăcere,
Mă prind cu mâinile de stele,
Și fără de tine mi-e urât.

Din hornul înnegrit de timp,
Se nalță Carul Mare și luna ca-o stea de mare;
Globuri colorate și nebuloase nude
Pe turnul cu cocori cinează.