O altă taină, limbă, nu știe cum răsare
Și cum se zămislește după ținut și soare,
Mai limpede, mai aspră, mai posacă.
De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă?
Făptura ei de aer dă floare de lumină
Și are, ca porumbul și vâlvoră, tulpina.
Tăgăduie, ca mintea și trup și căpătâi.
Într-adevăr pribeagă, ce-a fost întâi și-ntâi.
El, omul? el, cuvântul? ca limbile-au rămas
Să glăsuiască minții, din cărți, și fără glas.
Făptura de cuvinte, din grai sunat și mută,
Nu are, cercetată, plămadă cunoscută.
E înger, e mireasmă atât de ușoară
Că fără vânt nici aripi, de cum se iscă zboară?
Silește-te mai tare, iubite gramatic,
Să-mi spui, că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic.
Distribuie: