De ce-aș fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sânt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surâde și învie
Ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.
De ce-aș fi trist ? Că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină ?
E un surâs și-n vraful de cărți, să mă alinte.
Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza ca scoboară din ramuri câte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și gânguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între paturi.
Mă-ntreba câteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Ești tot aici cu mine și tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiesc de dânsa, nici ei nu-i e rușine
Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine.
De ce-aș fi trist ?
Că nu știu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ ?
Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
în pajiștea cu crânguri ?
De ce-aș fi trist ?
și totuși...
Distribuie: